Mircea Radu IACOBAN

„Casa părintească nu se vinde” – spune cântecul. Dar casele monument istoric, da. Prima grijă a proprietarului ce intră în posesia unei clădiri de patrimoniu este să pună afișul „de vânzare”.

Într-un articol din „Cronica veche”, Sorin Iftimi scrie, cu oarece speranță, că edificiile înscrise în lista monumentelor istorice au asigurată „în principiu, o anumită protecție juridică”. Care-i sublimă, dar, până la urmă, se dovedește a lipsi cu desăvârșire.

Imediat după evacuarea Muzeului Teatrului, Casa Alecsandri a purtat rușinosul banner „de închiriat”! Popoarele care-și prețuiesc cu adevărat istoria nu-și ocrotesc patrimoniul „în principiu”, ci au legiferat prevederi restrictive privind înstrăinarea unor astfel de obiective, precum și condiționări proteguitoare în cazul schimbării proprietarului – căruia casa îi aparține de jure; de facto, e-a istoriei nației.

De-a dreptul revoltătoare și pilduitoare pentru dezinteresul românesc este situația Casei Ghica din Iași, ale cărei zidiri, acum în totală paragină, poartă amintiri ce ar justifica păstrarea ei sub clopot de sticlă! Dar, desigur, nu la noi.

Clădirea din plin centrul Iașilor datează încă de la 1820. Are, pe fațada degradată, posomorâtă și avariată, o inscripție memorială în marmură, dar ar putea avea, cum scrie același Sorin Iftimi, vreo trei-patru. Primul proprietar a fost unchiul scriitorului Costache Negruzzi. În 1826 s-a semnat Contractul de închiriere în virtutea căruia aici a luat ființă și a funcționat primul Conservator Filarmonic-Dramatic din România. Continuatoarea instituției, Universitatea de Arte „George Enescu”, și-a fixat o altă dată de naștere: 1860. Nimeni nu știe de ce sunt excluși din răboj 24 de ani și tot nimeni nu pare preocupat de repararea flagrantei inexactități. Probabil, se încearcă o legare de data nașterii mai galonatei Universități Cuza, numai că și data asta-i eronată: de fapt și de drept, cea mai veche Universitate românească este continuatoarea (cu aceiași studenți și aceiași profesori) Academiei Mihăilene, ctitorită în 1824 (o vreme, potrivit Decretului lui Carol al II-lea, Alma Mater ieșeană s-a și numit „Universitatea Mihăileană”).

Casa Ghica a adăpostit primul Conservator românesc (cu câteva întreruperi) până târziu, în 1940. Tot aici a funcționat, în anii primului război mondial, Legația Militară a Franței, condusă de legendarul general Berthelot. În fine (dar nu în ultimul rând) aici a fost sediul redacției ziarului lui Delavrancea „România”, iar unele izvoare susțin că autorul trilogiei dramatice moldovenești, oratorul, academicianul, ministrul și primarul Bucureștilor, refugiat la Iași, în Casa Ghica ar fi închis ochii la 29 aprilie 1918 (alte surse stabilesc locul decesului într-o clădire de mult demolată de pe strada Pojărniciei).

Personaje și personalități de prim-plan în istoria veacului XIX românesc își au numele legat de Casa Ghica: Albert Ghica, fost pretendent și candidat la tronul Albaniei, originalul Ghica-Kefal, precum și alte figuri pitorești ale vechii nobilimi ieșene.

După retrocedarea din 2006, clădirea a fost repede vândută, contra sumei de 400.000 euro, unei firme româno-belgiene, zice-se, de arhitectură. Care, desigur, a promis s-o refacă, respectând stilul și înfățișarea inițială, urmând apoi să-i dea o destinație turistică de lux. Iată, a trecut aproape un deceniu (!) edificiul abandonat se ruinează pe zi ce trece în plin centrul Iașului, promisiunile s-au mistuit pe apa sâmbetei, nimeni n-a mișcat un deget! Iar intențiile proprietarilor (nici nu se mai știe cu mare exactitate cine-s) par cât se poate de limpezi, câtă vreme pe fațada Casei Ghica, aflată la poziția IS-II-m-B-03947 din lista monumentelor istorice, a apărut jalnica inscripție „de vânzare”.

Cine o va cumpăra (dacă o va cumpăra cineva) și ce va face cu ea, câtă vreme legislația românească nu stabilește nici rigori de principiu și nici sancțiuni pentru dezinteresul proprietarilor, rele tratamente aplicate clădirii și ulterioare destinări funcționale degradante? Prevederile în vigoare acum îl pot privi, eventual, pe titularul retrocedării; după prima vânzare, nimeni nu le mai ia în seamă. Și, din câte știu, situații asemănătoare cu aceea de la Iași pot fi aflate în mai toate județele!

„Casa monument istoric nu se vinde aiurea” - ar putea suna versul unui cântec trist, rămas fără ecou înainte de a se naște...