Mircea Radu IACOBAN

Aflăm că Uniunea Europeană mintenaș „se reformează”. Măi, să fie! Nici n-a făcut bine ochi și gata, se reformează! Mă tem că-i vorba de altceva: unele cuvinte devin calpe, şterse şi seci datorită excesului de întrebuinţare, iar printre vorbele de tot tocite și devenite inexpresive, la loc de frunte se numără substantivul „reformă”. Meliţa politicienilor l-au tocat şi răs-tocat până l-au încâlcit de tot, lăsându-l amorf şi făr-de semnificaţii reale.

Cum prinde un microfon, reprezentantul clasei politice îi trage cu reforma încă de la prima propoziţie – să afle naţia că „noi vrem reformă”, deci, suntem progresişti, ultraschimbişti, partizani ai modernizării şi, implicit, inamici ai stagnării. Englezii au în vigoare legi de la 1400, dar asta nu înseamă c-ar îndritui cumva contestarea legitimității trendului general „toată lumea se reformează”. Chirița spunea că „toată lumea azi fumează” deoarece „unii asta imitează”, iar alții cred că „asta-i bun”. Sigur că, în principiu, reforma ține de „asta-i bun” , așa că Uniunea Europeană chiar şi-a elaborat un „Tratat de reformă”. Care, din păcate, menține confuzia între „schimbare” şi „reformare”. O fi schimbarea, cum zice Marx, „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă!

Ce-i reforma? O „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură”, zice Dicţionarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă şi un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu: se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări. În consecință, starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, cum este înțeleasă la noi; reforma reprezintă excepţia, saltul necesar, urmat de o aşezare în altă matcă şi de acţiune între limitele noilor parametri. Cum este percepută şi tratată ideea de reformă? „Unii asta imitează”, producând doar vorbăraie incultă şi demagogică: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, ţara trebuie modernizată (şi, neîndoielnic, chiar trebuie!)

Ia să vedem cum. Pe site-ul Guvernului a fost publicat, cu ani în urmă, „Programul de reformare a României”. Să-l recitim acum, cu creionul în mână. Începem cu capitolul „Cultură şi culte”, zonă în care ne-a mai rămas ceva pricepere într-ale fenomenului. Prima impresie este aceea că ne aflăm în faţa unui plan de muncă din vremea împuşcatului, alcătuit din vorbe, vorbe, vorbe şi atât. Cum vedea Guvernul reforma în cultură? Punctul 1 – „Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural.” Unde-i reforma? Din moşi-strămoşi, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului. Că în vremea noastră, legislaţia în domeniu nu se prea respectă, e de imputat chiar Guvernelor, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să viabilizeze actele normative în vigoare. Punctul 2 – susţinerea diversităţii culturale. Aceeaşi întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversităţii? Nici vorbă. Punctele următoare sunt de acelaşi calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorităţi din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecţionarea profesională, promovarea valorilor, promovarea patrimoniului. Adicătelea, fără „reformă” n-am promova valorile și n-am construi șosele? Toate aceste ţinte figurau, altfel ori identic formulate, şi-n programele paşoptiştilor, şi-n cel al lui Cuza, şi pe vremea dictaturii carliste, şi-n ceauşism. Curat reformă!

Străvechi deziderate, auzite şi răs-auzite, care din totdeauna au avut susţinerea publică şi legislativă aferentă! Că sub-finanţarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea şi, adesea, nepriceperea, au tarat funcţionarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Caragiale îşi începe schiţa „Reformă” cu fraza cât se poate de actuală „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” şi o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă ceţoasă, neconturată şi nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri şi esenţe. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… şi noi îs toate? S-au scurs ani de la publicarea „Programului de reformare a României”. Ceea ce s-a petrecut în acest răstimp ține de firescul unei evoluții tipic românești, cu hâcuri, progresii și sincope care n-au contrazis nici reforma, nici anti-reforma.

Mult succes reformării Uniunii Europene, că la noi, am rezolvat-o!