Mircea Radu IACOBAN

Mă-ntreb cât mai durează până la începerea tentativelor de racolare a Simonei Halep spre a fi, dacă nu chiar înregimentată, barem formal atașată campaniei vreunui partid politic. N-or fi tratativele deja în derulare? Imposibil să nu se ia în calcul eventualitatea exploatării capitalului de simpatie deținut de această fătucă modestă și inimoasă, iar tacticienii tuturor formațiunilor politice probabil că alcătuiesc și planuri de racolare, și tactici de împiedicare a succesului adversarilor. Vreau să cred că Simona va ști să reziste tuturor încercărilor de pătare a sportului cu urdorile politicii. Întrepătrunderi mai mult sau mai puțin întâmplătoare ale sportului cu politica au fost și-au să mai fie. Mă gândesc, de pildă, la acele gesturi cu caracter simbolic – cum ar fi acordarea unor ranguri diplomatice “de ornament” unor foști mari campioni precum Peggy Flemming ori Pele. Sau, dacă am conveni că și culturismul este sport, accederea lui Schwarzeneggerla conducerea Californiei – cu precizarea că guvernatorul era posesor, la vremea scrutinului, a două doctorate, fiind și înscris la al treilea...

De regulă (și totdeauna în declarațiile oficiale) sportul zice despre sine că n-are nici o atingere cu politica. Sigur, câtă vreme încă nu s-a născut ideologia care să-l ajute pe săritorul cu prăjina să adauge un centimetru în plus performanței. Invers însă, și indirect, un transfer general de simpatie, interes și admirație poate fi ușor speculat și convertit în capital politic. Fără să-și propună așa ceva, performanța sportivă, deturnată, ajunge să cauționeze oarecum un sistem, un guvern, o politică (Nadia: imens serviciu adus României, dar, indirect și involuntar, și lui Ceaușescu). În celălalt sens, imposibil. Prezența rasistului Hitler în tribuna Olimpiadei de la Berlin n-a putut nici împiedica victoriile atleților de culoare, nici “sălta” performanțele blonzilor arieni. Drept pentru care s-ar putea concluziona: una-i una, alta-i alta – sportul cu ale sale, politica, desigur, cu ale ei.

În ultima vreme însă, la noi (și nu numai la noi) lucrurile au început să se amestece. Stadioanele pot fi adevărate generatoare de simpatie și, implicit, voturi, deci, intră în atenție pentru o eventuală cuplare benefică la cutare pol politic. Și cum, în România postrevoluționară, arta politicii s-a cam învățat... din mers, la locul de muncă, practica avea să nască și soluții înțelepte, și demersuri bizare. Dinspre sport către politică a pătruns și maladia transferurilor-bombă. Am aflat de ce (pentru câți bani, adică) s-a transferat Mutu la Petrolul, dar n-o să știm niciodată de ce oare (cât, adică – nu numaidecât sumele, ci interesele sumate) un demnitar dintr-un mare partid trece, cu arme și bagaje, taman în tabăra adversarilor pe care i-a combătut și înfierat fără milă luni în șir. Dacă așa ceva se întâmpla în fotbal, urma reacția tribunei, care sancționează imediat lipsa de atașament față de culorile echipei, iar împăcările se produc greu și numai în urma unor dovezi clare de penitență și trudă reparatorie. În viața politică – liniște și pace! Parcă nu s-a întâmplat nimic!

Bătrânul Ovidiu spunea, în “Tristele”:„Tot ce credeam că-i imposibil, se poate întâmpla acum”. Așa-i: politica se așază tot mai mult sub semnul imprevizibilului și trebuie să aștepți minutul 90 ca să vezi cine mai intră ori iese din joc, cine-i faultat, cine (și de ce) ratează de la 2 metri, cine încearcă să trântească meciul. E-un adevărat spectacol – iată încă o zonă în care sportul se interferează cu politica, aceea a spectacolului și spectaculosului. Nu-i așa, de asta ni-s atât de dragi amândouă: și sportul, și politica... 

Simona, țin-te departe!