Mircea Radu IACOBAN

În fața porții mele, asfaltul a început să se lase, apa ploilor s-adună, ceva nu-i în regulă. Trimit un e-mail la Apa Vital. Trec câteva ore și apare o mașină cu echipa de diagnoză. Da, se pare că trebuie intervenit. După un ceas jumate, se înființează ditamai formația de intervenție, cu scule de tăiat asfaltul, berbeci mecanici și tot tacâmul de rigoare. Sunt asigurat că „mâine dimineață asfaltăm la loc”. Să cred, să nu cred? Trotuarul din dreptul casei mele a fost distrus, în 2008, de o echipă ce monta un cablu electric. Atunci, mi s-a spus că-ntr-o săptămână-două, asfaltul va fi la loc. Au trecut șase ani, n-a mai reparat nimeni, am semănat gazon, trotuarul-strat arată frumușel, numai că nu-i circulabil. Și-acum, intervenție imediată, asfaltare a doua zi? Cinstit vorbind, n-am mai văzut asemenea operativitate! Pur și simplu nu pot să cred... Ei bine, a doua zi chiar s-a înființat echipa de asfaltatori. Cu o țâră de orgoliu, mi-am zis că, într-un oraș ca Iașul, unde literatura și arta-s la mare preț, dacă numele ți-e cât de cât cunoscut, ai parte de tratamente respectuoase, măgulitoare chiar. La plecare, șeful echipei îmi spune:

– Simpatic, băiatul Dumneavoastră. Chiar îmi place.

– Care băiat? N-am copii.

– Cum, Sorin Iacoban, parlamentarul, nu-i băiatul Dumneavoastră?

Asta să fi fost?

    *

CSMS Iași a revenit în A (într-un campionat din care, la anul, vor retrograda șase echipe; pas de te menține). O petrecere fastuoasă este programată azi la stadion, cu focuri de artificii și fanfare. Cine să mai știe că, în 1946, la Iași venea vestitul „Juventus” București, spre a susține primul meci de după război. Locuitorii dulcelui târg (60% distrus) trebuiau re-deprinși cu gustul marelui fotbal. Bucureștenii au fost întâmpinați la gară cu o fanfară pe tromboanele căreia se puteau distinge înțepăturile schijelor. După ce au fost instalați la Hotelul „Schiller” (câte patru în camerele etajului de lux), juventiștii au fost invitați să viziteze Iașul. În acest scop, scriu ziarele vremii, „Asociațiile Politehnica și Distribuția au pus mână de la mână și au asigurat oaspeților camionul GANZ necesar turului orașului”. Gazetele vorbesc, mai departe, despre stadionul arhiplin (peste 5.000 de spectatori), despre cele două magnifice schoot-uri ale lui Spiegel, care au asigurat ieșenilor victoria cu 2-1, despre fotbalul elegant prestat de Oană, Fătu, Iordache, Pepelea („Juventus”), Vâlvoi, Talpă, Matei, Mihăilescu („Politehnica”). Și despre banchetul ce a urmau meciului, banchet la care s-au servit fripturi de batal „cu pâine și cartofi la discrețiune”...

    *

Restaurarea picturii mănăstirii Dobrovăț, ctitorie a lui Ștefan, a fost încununată cu un prestigios premiu internațional. Iar afară, ies și mai cumplit în evidență numele scrijelite și pe zidul bisericii, și în clopotniță. Infamia nu datează de ieri-azi, și-i generalizată: nu-i mănăstire românească veche ne-mânjită și ne-scrijelată de dumnealui, vizitatorul cu briceag care nu iartă nimic și, dac-ar avea cum, și-ar zgâria inițialele și-n soare, doar-doar o afla universul că Mișu există, răsuflă și digeră. Ce-o fi fost în capul celui ce și-a zgâriat numele taman pe pântecul unui păcătos purtat de ducă-se pe pustii către veșnicele cazne în cazane? Dar al Lenuței (atât și dulce: Lenuța) ce semnează, la Cozia, pe beregata sfântului Dimitrie, ori al Nuței, cu o iscălitură înflorată ce taie-n două zâmbetul unui arhanghel? Am constatat că 80% dintre numele scrijelate pe ziduri sunt feminine. Eterna luptă a purtătoarelor de fuste cu anonimatul? N-aș crede, fiindcă nu-mi pot închipui o grațioasă fecioară cocoțată pe ditamai scara și mânuind cu atâta nemilă lama briceagului de-au țâșnit scântei din piatră și zid. Cred, mai degrabă, că juni înfocat-înamorați și-au strigat of-ul pe ziduri precum Don Quijote pe spinarea colinelor basce, etalând cât mai sus și mai temeinic prenumele dulcineelor din Caracal și Medgidia. Până s-o lămuri cum devine cazul cu frecvența diminutivelor feminine, cancerul zidurilor mănăstirești macină înainte. Culmea: am întâlnit și semnături datate 1986, ba, la Sucevița, chiar 2002. De necrezut!