Mircea Radu IACOBAN

1988. În studiourile Televiziunii de la Chișinău, particip la o emisiune transmisă în direct. Întreb gazdele cam ce cred că va trebui să spun, în funcție de tematica emisiunii. Mi se răspunde complet neașteptat, prin comparație cu obișnuitele rigori ale Televiziunii române: „Ce credeți Dvs. de cuviință”.

Încerc să aflu și cât timp mi se acordă. „Cât o să considerați că aveți nevoie.” Fabulos! Dar – mai întreb – emisiunea cât o să dureze? „Până s-o termina.” Deprins cu cele două ceasuri ale Televiziunii noastre, mi se păreau vorbe de pe altă lume! Cum de mult intrase în obișnuința Televiziunii de la Chișinău (pe care ieșenii o urmăreau... de voie-nevoie, după cum cei din sud se uitau la bulgari, bănățenii, la sârbi, maghiarii transilvani la Budapesta...), în studio sunt amplasate telefoane directe, cu număr vizibil afișat, deservite de operatoare ce notează întrebările venite de la telespectatori și le înmânează direct moderatorului – în cazul nostru, Valeriu Frumusachi. Care, citind un bilețel ca oricare altele, se înnegurează. Încearcă să-l pună de-o parte și, profitând de întoarcerea camerelor către un grup folcloric, se strecoară în spatele meu și-mi șoptește: „A venit, prin telefon, o întrebare pentru Dumneavoastră”. Foarte bine, îi răspund, dă-i drumul. „Da – se codește Valeriu – numai că telefonul e... de la Iași.” Nu degeaba ezita moderatorul: știa că, după legea românească, n-aveam voie să acordăm interviuri în străinătate (ce mai „străinătate”!!) decât cu aprobarea prealabilă a Ambasadei. Iar să răspunzi direct de la Chișinău unei întrebări telefonate de la Iași, ce dovadă mai elocventă că telespectatorii din județele estice ale României urmăreau cu totul alte emisiuni decât acelea închinate aproape în întregime „eroului între eroi”? Apărea evidența unei alte polarizări a interesului telespectatorului: natura având oroare de vid, golul de informații se cerea umplut în conformitate cu legile firii. Iar moldoveanul de la Huși, Suceava, Galați, Iași, să se adreseze direct Studioului de la Chișinău, în loc să se culce odată cu găinile, după ce s-a dedulcit din „bucuria” celor două ore în care telejurnalul începe, obligatoriu, cu una din frazele „Astăzi, tovarășul N.C. a...” sau „În prezența tovarășului N.C., astăzi a...” ? Imposibil!

Moderatorul așteaptă nehotărât, cu bilețelul în mână. Dă-i drumul – îi spun. Ceea ce și face, adăugând un supliment de informații numai bun să bage imprudentul ce a telefonat în belea: numele familiei ieșene, precum și numărul de telefon. Ca să nu fie dubii! Moment dificil: trebuia rotunjit un răspuns care să nu deranjeze nici gazdele, nici „partea română” și nici familia ieșeană care a telefonat cu bună-credință, dar și cu intenția ascunsă de a verifica dacă jucăria asta cu democrația la televiziune... chiar funcționează. A funcționat – și astfel s-a înfiripat întâiul „telemost” Chișinău-Iași („Telemost” era – este și acum – un cunoscut serial tv sovietic în care dialoghează în direct reprezentanți ai unor mari orașe din diferite țări).

Și din emisiunea cu pricina, și din dialogurile directe, am constatat că fiecare dintre confrații basarabeni (care, începând cu 1988, au putut fi, în sfârșit, invitați la Iași) cunoșteau istoria și valorile fostei capitale moldave chiar mai bine decât noi! Le spuneam: asta-i biserica Sfântul Nicolae Domnesc, zidită de Ștefan. „Da – completau oaspeții, după bătălia cu cazacii, de la Grumăzești. Aici erau unși cu mir Domnii Moldovei”. Cimpoi, Vieru, Dabija, Strâmbeanu, Josanu, Suceveanu, Matei, Lari, Josu, așteptau doar precizarea inițială, spre a urma ei cu explicațiile. Iată Trei Ierarhii – le spuneam, iar ei făceau invitația „Să aprindem o lumânare la mormântul lui Cuza, al lui Cantemir”...

Oaspeții vizitaseră, cu suflet românesc, în bibliotecă, un Iași al lor și căutau să potrivească cele două înfățișări; o făceau cu emoție reținută și cu urma lacrimii. Întrebau: „Asta-i Hala? Unde-i biserica Sf. Vineri?” Unde să fie, se demolase încă în veacul trecut... Sumedenie de întâmplări purtătoare de profunde semnificații s-au petrecut cu prilejul acestor prime întâlniri ale scriitorilor basarabeni cu Iașiul; dacă se va găsi răgaz și spațiu, le voi istorisi, dimpreună cu cele petrecute cu prilejul călătoriilor noastre dintâi în spațiul basarabean. Cum ar fi formidabilul concert al Sofiei Vicoveanca la Chișinău, gestul neașteptat al lui Nichita Stănescu la coborârea în gara de pe Bâc, turneul Naționalului ieșean (1988) după zeci de ani în care nici un teatru românesc nu trecuse Prutul... și câte altele. Ca să se știe.