Mircea Radu IACOBAN

Meciul cu Albania a fost un soi de buluceală în curtea școlii: nici urmă de gândire tactică, te întrebi de ce o fi încasând Pițurcă sutele de mii de euro? Ce face, concret, la Națională? Doar trimite telegrame de convocare? Bravo, curajoasă titularizarea puștiului din apărare... și-atât. Nimic altceva, vară și fum! Am avut încă o dată prilejul să admirăm tatuajele lui Tănase & comp., care se asortează de minune cu manelele preferate de „ambasadorii sportului românesc”, așa că încercăm o cercetare a temei delicate „cultura sportivului”. Nu-i un subiect comod, nici ușor de abordat.

La urma urmei, de ce ne-ar interesa lecturile lui Nicoliță din Shakespeare și Kant, câtă vreme misia lui este să dribleze, să șuteze și să paseze exact? L-am prețui, oare, mai mult pe Chipciu dac-am afla că-l citește pe Patapievici, ori pe boxerul cutare, dac-ar ști să cânte la harpă? Nu cred. Tot prestația și performanța competițională rămân să determine și aprecierea noastră, și situarea sportivului în box-office-ul intern și internațional. N-avem dreptul să ne implicăm nici în stabilirea și ierarhizarea preferințelor personale și nici să pretindem numaidecât sportivului un nivel cultural elevat. Vapoarele sunt făcute ca să plutească, sportivul există ca să dea satisfacție în competiții.

O bună parte dintre fotbaliști, inclusiv cei din echipa națională, se dau în vânt după manele. E dreptul lor. Teașcă îmi spunea, pe vremuri, că nimeni nu-i îndreptățit să-i dea peste mână celui ce fumează Mărășești, obligându-l să treacă la Snagov, chiar dacă țigara Snagov era, atunci, calitativ superioară. Cu atât mai puțin am avea vreun temei să scoatem banda cu manele din casetofonul lui Mutu, înlocuind-o discreționar cu Beethoven. Între libertățile cetățenești, opțiunea pentru un anumit etaj al artei a fost și rămâne de neclintit. Și nici nu se poate generaliza: am cunoscut destui fotbaliști care citeau literatură bună (mă gândesc, de pildă, la Ivansuc), pe Matei, de la fosta Poli Iași, l-am întâlnit de câteva ori în sala Filarmonicii, iar în cartea „Mirajul gazonului”, pe care i-am publicat-o lui Lucescu, n-a fost nevoie să modific o virgulă. Cazuri în care vor fi avut rolul lor și școala, și educația primită în familie. Mai departe, pauză!

Preocupări la cluburi pentru lărgirea orizontului intelectual n-aș zice că s-ar afla numaidecât în atenția și-n intenția vreunei grupări sportive. Sau, mă rog, poate vor fi existând ici-colo, dar nu se prea arată rezultatele. Școala ar fi putut avea un rol determinant, numai că, de regulă, când începe marea performanță, relația cu școala se subțiază până la dispariție. Pe vremuri, sportul putea asigura diplome luate pe daiboj. Acum, diplomele au căzut în desuetudine și pe primul loc în clasamentul interesului s-a instalat, deplin și victorios, banul. Disponibilitățile financiare imense asigurate de fotbal slujitorilor săi fac să iasă repede în vileag adevăratele carate ale nivelului cultural.

Cea dintâi grijă a multor fotbaliști este să-și scrijelească absurd pielea cu tatuaje, ca indienii sioux, a doua, să se doteze cu mașini care taie respirația târgului, a treia, să-și asigure compania unor bombe sexi, a patra, să se aprovizioneze cu vrafuri de DVD-uri conținând manele, și a cincea, mai cu fereală, să guste din fructul oprit al drogurilor zise „de agrement”. Rar veți afla, în cantonamente, o „carte uitată pe noptieră”, dar la fel de rar vor lipsi, de pe pereți, pozele cu Nicoleta Luciu în ținută lejeră... Ei bine, nu cred că se mai poate face ceva; cultura nu se „implementează” prin dispoziții FIFA și oricât de dur ar fi, Duru nu poate introduce „licența culturală”: totul depinde numai de om, de capacitatea și dorința fiecăruia să atingă alte orizonturi ale cunoașterii mediate prin intermediul artei. Zicerea lui Democrit „cultura este o podoabă pentru cei fericiți și un refugiu pentru cei nefericiți” nu se aplică în lumea fotbalului, unde refugiul fericiților s-a găsit tocmai în universul de certă precaritate culturală al manelelor și-al tatuajelor.

Ce ar mai fi de spus? Doar atât: dați goluri băieți și... treacă de la noi. N-avem ce face, asta-i situația!