Mircea Radu IACOBAN

Încă o dată, marele „analist” Cristoiu şi-a dat în petec. N-am aşteptat niciodată de la el eleganţă, subtilitate, discurs elaborat, ca să nu mai vorbesc de obiectivitate  şi echilibru. Evoluţia (mai  bine spus involuţia) analistului din Găgeşti, după un debut gazetăresc vioi şi dezgheţat, l-a uitat  în aceeaşi vorbire îngălată şi despredicată, cu propoziţii neisprăvite, filosofie măruntă de Gică-contra şi temeiuri morale în bătaia vântului. Vor exista, probabil, şi telespectatori  ce iau în seamă astfel de însăilări sentenţioase; din câte ştiu şi mereu aflu, mai mulţi  sunt cei care, instinctiv, schimbă  canalul când îşi face apariţia „maestrul”.

L-aş fi lăsat în plata Domnului, că fiecare moare singur şi doarme cum îşi aşterne, dar o ultimă (din păcate, sigur, nu va fi ultima...) infamie l-a avut ca ţintă pe Mircea Diaconu. Şi n-a dat-o în treacăt, printre altele, ci potrivit obiceiului său, a reiterat-o obsesiv cu „repet” şi „încă o dată”.

Iată explicaţia majoră aflată de Cristoiu pentru memorabila izbândă electorală a lui  Diaconu: „ţineţi seama că este actor de comedie”. Adică, din ăia cu priză facilă la public, asta explicând apetenţa electoratului pentru singuraticul  independent ce şi-a permis să înfrunte maşinăria partidelor politice! „Profunda” explicaţie avansată  de Cristoiu jigneşte mai întâi însuşi poporul român, văzut ca o masă de manevrabili cu inteligenţa poticnită la nivelul genunchiului broaştei şi într-o  relaţie cu  arta dedulcită din deliciile fostului serial „Tanţa şi  Costel”. În al doilea rând, în  România există cu adevărat actori de comedie bine cunoscuţi şi preţuiţi, aflaţi pe merit în graţiile publicului celui mai larg, cu o cotă de simpatie mult peste cea deţinută de Diaconu – ar fi  trebuit, nu-i aşa, să fie Parlamentul plin de alde Arşinel şi  Stela Popescu, cu Bibanul preşedinte. În al treilea rând, Diaconu nu este „actor de comedie”!

Înainte de 1989, Cristoiu a fost redactor-şef al revistei „Teatrul” – era de aşteptat să se fi fost ales barem cu oarece pricepere în arta scenei.  A spune că Diaconu este „actor de comedie” e-o prostie. Se  pare că analistul ori n-a văzut, ori n-a prea înţeles mare lucru din compoziţiile realizate de Diaconu în peste 50 de filme şi în sumedenia de prezenţe scenice: a jucat şi dramă şi comedie, tot ce textul şi regizorul impunea, iar buna cuviinţă a talentului autentic (din plin) îi îngăduia.

Diaconu nu-i  actor de comedie, ci actor şi-atât, unul dintre puţinii imposibil să-i  suspectezi de făcătură şi pe ingrata scândură a scenei, şi în viaţa de toate zilele.  Ca fişă caracterologică, s-ar înscrie între personajele din tagma lui Spirache Necşulescu („Titanic Vals”), al cărui ideal, o spune chiar  el, „Sunt nepoţii, fluturii, albinele, sănătatea, buna înţelegere, exact ce-mi doresc eu. În fond, sunt un om din provincie. De profesie,  sunt provincial”. Nici Necşulescu nu şi-a dorit alegeri victorioase, nici Diaconu nu şi-ar fi  expediat în plan secund „nepoţii, albinele, fluturii”,  avântându-se în astfel de crâncenă bătălie, dacă sistemul nu i-ar fi încălcat grosolan drepturile cetăţeneşti. Până acum, feste i-a jucat mai ales buna credinţă: putea, foarte simplu, să-şi numească adjunctul şef al Comisiei ce i-a promovat actriţa-soţie şi nimeni n-ar fi  avut nimic de zis, a luat de bună (cum altfel?) decizia Senatului ce-i îngăduia cumulul, a mizat pe susţinerea colegilor de partid (aş!), a crezut că litera legii e sfântă (i se interzicea „deţinerea aceleiaşi funcţii” şi nu era cazul) – şi tot buna credinţă l-a trimis în Parlamentul European: a mizat pe fondul  cinstit al alegătorului român, sătul până-n gât de combinaţii politicianiste.

Dacă „analistul” Cristoiu atâta înţelege din lecţia oferită de Diaconu, atribuind-o insistent („încă o dată”, „repet”) popularităţii „actorului de comedie”, apoi abia aici ne aflăm în faţa adevăratei comèdii: fericiţi cei săraci cu duhul!

I-aş mai atrage atenţia „maestrului” Cristoiu că Diaconu-comediantul este laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea „Şugubina” (1977), că are volume de proză traduse şi publicate în alte ţări, că-i autorul remarcabilei cărţi de eseuri „Scaunul de pânză al actorului” ş.m.a. Dar nu astea i-au adus victoria în alegeri, nici popularitatea „actorului de comedie”, ci un enorm „altceva”, pe care Cristoiu se arată incapabil să-l înţeleagă şi să-l recunoască.

De fapt, nici nu era de aşteptat.