Mircea Radu IACOBAN

Adicătelea, dacă îl (o) aplaud și îl (o) accept pe Thomas Neuwirth/Concita Wurst sunt european modern, deschis înnoirilor, adept al progresului, susținător al „diversității” - într-un cuvânt, adevărat om al veacului? Și dacă nu, atunci nu?

Eu aș zice mai degrabă că ne aflăm în fața unei cacealmale austriece cât Drakenvald Gebirge de mare, iar cei care au tras păcăleala își râd și acum în barbă (că barbă au toți, fie bărbat, fie femeie, fie nici una, nici alta). Dacă individa ce rânjea, cândva, de pe afișele Circului Klutki (vizitatorii neîncrezători aveau voie s-o tragă de firele din barbă) s-a preschimbat din bizar etalon al anormalității, în semn al deschiderii către valorile europene, atunci îmi iau îngăduința să mă declar defazat, retardat, expirat – totuși, nu și ne-european, fiindcă nu Europa, ci o mână de șmecheri a izbutit să manipuleze într-un asemenea hal Concursul Eurovision, mizând cu iscusință pe lumeasca aspirație a juriilor de a se instala, fie și la modul caragelian, în trendul momentului (discursul „ultraschimbist” al lui Cațavencu nu urma nicidecum porunca propriilor convingeri, cât chemarea înscrisă pe cel mai ambițios și mai populist steag al vremii).

„Concita” n-avea altă șansă să câștige Concursul decât șocând cu o trăsnaie în marginea farsei. I-a mers din două motive: primul – Eurovisionul nu mai este de mult o competiție în care să conteze și să primeze exclusiv vocea, talentul, imaginea scenică, textul, melodia în sine, ci a devenit un soi de cooperativă de ajutor reciproc în care nota se acordă în funcție de n criterii, numai artistice nu.

Într-o competiție radiodifuzată, Concita noastră s-ar fi clasat undeva, pe la mijloc, fiindcă o brumă de înzestrare are, dar nici într-un caz de locul I.

În al doilea rând, se mizează pe șocuri extra-artistice, fie (acum) pe sugestii anti-discriminatorii, fie pur politice. Dacă Iulia Timoșenko, despletită, ar fi interpretat la balalaikă un cântec ucrainean de pușcărie, s-ar fi clasat fără concurență (și în pofida depunctării cu siguranță decisă de juriul rus) pe primul loc. Isprava israeliană din 1999 a Yavanei (Sharon) Cohen, transsexuală notorie, operată în toată regula; o dată a mers; gata, a trecut baba cu colacii, simpla prezență a unui homosexual în scenă nu mai înseamnă mare lucru. Nu mai șochează anormalitatea, așa că s-a încercat cu... anormalitatea anormalității! Culmea e că, teoretic, nu normalitatea e greu de definit, ci tocmai anormalitatea.

Pentru noțiunea de „normal”, simplu, se apelează la valorile și tradițiile strămoșești, considerându-se normal ceea ce-i în concordanță cu norma. Dar anormal? Dacă ne gândim că, odată, rasismul era considerat normal și homosexualismul anormal, iar acum este invers, cum mai operăm cu criteriile?

Cât despre tarele sexualității: a accepta nu înseamnă numaidecât a aproba, nici a subscrie. Accept, dar îmi păstrez convingerile (este dreptul meu inalienabil), străduindu-mă să mă aliniez unui model de comportament nediscriminatoriu. Să facă fiecare ce poftește în alcovul lui! De deranjat mă deranjează exhibarea publică, chemarea la prozelitism, promovarea agresivă – la urma urmei, ce altceva și-ar putea dori decât să fie lăsați în pace cu nefireasca lor patimă? Vor să întoarcă lumea cu dosul în sus? Isprava de la Eurovision îi umple de speranțe!

Întorcându-ne la „femeia” cu barbă: ar da cineva doi bani pe-o Concită... bărbierită? Pe cine și de ce ar mai interesa, că-s cu miile în vestul european? Ce premii ar mai lua? Orice bărbat care se simte femeie încearcă să arate ca o urmașă a Evei prin îmbrăcăminte, machiaj ș.a.m.d. De ce-mi mai pun rochie, tocuri și lănțăgușuri dacă-mi las barbă? Ce bărbat, oricât de cufundat în vicii, m-ar dori așa cum arăt? Care poate fi „șpilul”, altul decât năucirea unor jurii alcătuite, ades, din intelectuali spăimoși și complexați, alarmați c-ar putea rata trenul modernității rafinate și al dezinhibării totale?

Cineva spunea că, uneori, intelectcultul poate fi mai dăunător decât proletcultul. Așa să fie?