Mircea Radu IACOBAN

La București, Vicepreședintele american Biden a mâncat îngheţată și s-a întâlnit cu reprezentanţi ai Societăţii civile. Foarte bine: să ne vadă, să ne cunoască, să afle cine suntem și ce vrem. Ar rămâne de discutat doar chestiunea minoră a reprezentării. Care duce, vrând-nevrând, la o nouă ivire a unor întrebări nu totdeauna comode privind Societatea civilă însăși: cine-i, cum se definește, cum acţionează, care-i sunt limitele ș.a.m.d.

Chestiunea este delicată și stârnește reacţii, de regulă, ofuscate: a propune o astfel de discuţie se consideră adevărat atac la adresa Societăţii civile și, mai ales, a intelectualilor care se pare că ar compune-o în bună măsură. Să fie vorba despre un subiect tabu? Deși funcţionează încă din secolul XVII (perioadă în care componenta militară a statelor deţinea rolul hotărâtor în luarea deciziilor majore), Societatea civilă încă n-a fost cu claritate definită. Cu alt prilej, am trecut în revistă câteva tentative. Aș reaminti două și aș adăuga o a treia: „elitele nebirocratice reprezintă Societatea civilă” (V. Vosganian), Societatea civilă este „suma cetăţenilor responsabili” (Andrei Pleșu), iar N. Manolescu, într-o tentativă de instaurare a rigorii, ia în considerare formele de organizare ce asigură „o solidaritate și o capacitate de reacţie spontană a indivizilor și grupurilor de indivizi faţă de deciziile statului și, mai în general, faţă de tot ceea ce se petrece în viaţa de zi cu zi a ţării.”

Scriitori fiind toţi trei, putem identifica și stropul de metaforă – care, desigur, nu poate aduce toate clarificările așteptate. Imposibil să credem că doar ce nu-i în subsidia statului ar fi nebirocratic, și tot ce ţine de stat este, automat, birocraţie. În cazul definiţiei propuse de Pleșu, o observaţie similară: nu poţi să-i consideri responsabili doar pe cei neimplicaţi în structurile statale și... iresponsabili pe ceilalţi. Ca să nu mai vorbim despre titlul unui alt articol al aceluiași Pleșu, intitulat „Societatea civilă în moarte clinică” – adicătelea, e-n moarte clinică „suma cetăţenilor responsabili”? Dumnezeule! De altfel, tot Pleșu revine, afirmând că „este vorba despre o instituţie pe care, de fapt, nu o putem defini (...), e un concept care a devenit un fel de hopa Mitică”. Pentru a continua: „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînţeles”.

Așa-i: sub tutela civismului românesc s-au impus după 1989 lideri de talia lui Halaicu, Lis ș.a., iar înainte de 1989 nu s-a izbutit consacrarea, sub semnul civismului, a unor nume de rezonanţa unui Havel, Michnik, Kundera, ori a înalţilor prelaţi ai Bisericii Catolice. Mai simplu, „Dictionary com`s 21 Century Lexicon” vorbește despre „indivizii și organizaţiile din societate independente de guvern”, iar World English Dictionary menţine aceiași termeni: „independent de guvern”, „nu sunt părţi fundamentale ale statului”.

Ceea ce ori nu se știe, ori se ignoră cu premeditare la noi, rămâne relaţia inacceptabilă activist civic/slujbaș la stat. J. Poulain formulează incompatibilitatea în câteva cuvinte: „un funcţionar intră în societatea civilă abia când părăsește biroul său”. Desigur, și invers – numai că la noi se sare din Societatea civilă în birouri ministeriale, iar din rândul civicilor sunt rezervate locuri și se cer propuneri nominale pentru consiliile de administraţie ale unor societăţi... de stat!

După ce am văzut cât de aproximativ și de șovăielnic sunt conturate definiţiile, să mai notăm marea nedumerire ce ne-o stârnește menţionarea la loc de cinste între entităţile componente ale Societăţii civile (sindicate, ONG-uri, cluburi etc.) și a... organizaţiilor politice. Adică, partidele! Va să zică, o organizaţie apolitică, „temelia unei democraţii funcţionale”, înglobează... partidele politice! Cum adică civicii „nu sunt părţi ale unor instituţii fundamentale ale statului”, când avem vreo patru partide la guvernare și pe toate le regăsim, teoretic, în Societatea civilă?

Ce se mai alege din independenţa faţă de stat? (ca să nu mai vorbim și de faptul că tratamentul rezervat partidelor este departe de a fi egal, civicii manifestându-și de la bun început clare preferinţe de natură ideologică). Dar, să ne întoarcem la vizita lui Biden. Vicepreședintele s-a întâlnit cu „reprezentanţii Societăţii civile”. Cu cine, adică? De ce cu ăia și nu cu alţii? I-a mandatat cineva democratic pe acești „emanaţi” să vorbească în numele „cetăţenilor responsabili”?

Dacă, într-adevăr, funcţionarea Societăţii civile este o condiţie a democraţiei, de ce tocmai democraţia să fie ignorată în desemnarea reprezentanţilor ei? Cercetătorul francez B. Cautres denunţă astfel de ilicite auto-desemnări (de unde se vede că se practică și la case mai mari!) asemănându-le cu „o mașină care circulă fără certificat de înmatriculare”. Iar Poliţia nu fluieră.