Mircea Radu IACOBAN

Dialog în faţa televizorului: iar mafioţi de Dâmboviţa? M-am săturat, schimbă programul. Iar judecători corupţi? Ajunge, caută altceva. Iar spitale amărâte, iar stenograme, iar scandal Ponta-Băsescu, iar îngălatul de Cristoiu? Mi s-a acrit, treci pe Animal Planet!

Reacţii oarecum fireşti: repetarea duce la de-sensibilizare. Îmi amintesc o scenă văzută cândva la TV: cetăţenii din cartierul bucureştean Băneasa au chemat Poliţia şi presa pentru „a da în gât” mai marii unei „Alimentara” ce au îndrăznit să ceară nu mai ştiu câţi lei pentru kilogramul de salam de Sibiu. Era, dacă nu mă înşel, prin 1991. Acum cârnatul de Hermannstadt costă de 100 de ori mai mult şi nimeni nu se mai miră deloc! Fiindcă nu ne mai miră nimic.

România a trecut printr-un proces de de-sensibilizare progresivă, ajungând în pragul nesimţirii. Când Ceauşescu a hotărât să ridice cu 1 leu şi 35 de bani preţul cărnii de porc, au fost trimişi activiştii în fabrici, să lămurească muncitorii că doar aşa se poate acoperi costul industrializării râmătorilor. Că ar fi, adicătelea, o scumpire „legitimă şi necesară”.

Cine se mai osteneşte să explice, în noul mileniu, şuvoiul majorărilor cotidiene la tot ce se vinde în ţara asta? Nimeni. Românul rămâne cu uimirea şi atât. De regulă, uimirile simple, de tipul „de ce urmăreşte preţul benzinei costul internaţional al barilului de petrol, câtă vreme utilizăm doar parţial petrol de import?”, ori „de ce, dacă România are resurse de gaze (ba chiar şi exportă!) plătim atâta metrul cub?, ori „de unde a avut ăsta 140 de milioane ca să?...” s-ar cuveni urmate de o anume reacţie dumiritoare din partea autorităţilor. Linişte şi pace! Tăcere, sau cuvenita culpabilizare a crizei şi a dolarului sabotor. Pensionarii împuşcă francul, în vreme ce alţii îşi umflă cu nesimţire conturile în străinătate şi-şi clădesc vile cât gara Râmnicul Sărat din lefuri de bugetar, ba la munte, ba la mare, ba peste ţări şi mări. Nu-i întreabă nimeni ce şi, mai ales, cum.

Prezumţia de inocenţă a eradicat complet prezumţia de vinovăţie. Fiecare e liber să aibă, dar, şi mai abitir, să n-aibă. În lipsa convingătoarei reacţii oficiale, cutărică îşi vede liniştit de-ale lui, deşi a furat fabrici, a tăiat mişeleşte păduri, a escrocat şi-a falsificat din greu. Egalitatea între cetăţeni, ca şi egalitatea şanselor, tinde să se preschimbe în opusul lor – şi aceasta pentru simplul motiv c-am ajuns să nu ne mai uimească nimic. O fi mirarea scrisă-n legile omeneşti, dar nu... pentru căţei! Măcar Grivei latră nestingherit la lună; românul abia dacă mai schelălăie, convins fiind că nu-l aude nimeni, ori, dacă izbuteşte totuşi să zgârie cât de cât timpane tăbăcite şi antrenate, e trudă-n zadar...

Avem o mulţime de legi (şi de tentative legislative) pentru controlul averilor. De la huiduita Lege 18/1968 (profund ceauşistă şi, totuşi... aproape similară cu ceea ce se va propune post-revoluţionar!), şi de la proiectata lege a lui Cojocaru, am avut parte de Legea 15/1996, Legea 144/2007, Legea 176/2010... ei, şi? N-au fost luaţi la întrebări nici 5% din îmbogăţiţii de război (este vorba, am mai spus-o, despre războiul românilor cu sărăcia).

Pe malul unui iaz, un pescar bătrân ce învăţa râmele să înoate mi s-a confesat: „Dom’le, l-am apucat şi pe Antonescu. M-a băgat o lună în lagăr fiindcă am vândut, la Brăila, bragă şi covrigi cu suprapreţ. Nu l-am iubit, dar l-aş vrea, fie şi numai pentru o săptămână, înapoi”. Ia uite unde am ajuns! Mor oameni în revoluţie ca să scape de dictatură, spre a ajunge să regrete... un alt dictator! Drept pentru care nu ostenesc să mă mir – şi aici e aici! – mă mir că mă mai mir! De ce să te mai miri? Procesul de de-sensibilizare a naţiei, intuit de poeţi („Ce nu se poate, când totul se poate?”) se nutreşte dintr-un generalizat proces de lehamite. Vechea glumă cu dialogul dintre „foşti” („Iar plouă...” „Dă-i în aşa şi pe dincolo!”) poate fi transpus lesne în variantă actualizată: „Iar s-a scumpit... Dă-i în...”

Mircea Radu IACOBAN

P.S.

Stau cu harta în faţă şi nu înţeleg nimic: ce căuta rusul în Bulgaria? Dar în România? Ca să ajungă de la Chişinău la Moscova, Rogozin trebuia s-o ia spre nord-est... şi a cârmit-o spre sud-vest? Hai să zicem că, pentru a ocoli spaţiul aerian ucrainean, ar fi putut cere să traverseze un coltuc de Românie. Bulgaria însă, de unde, de ce şi până unde? Să fie vorba despre un nou „spaţiu vital” plănuit în geografia de plastilină modelată de Putin?