Mircea Radu IACOBAN

Nea Ilie a tăcut cât a tăcut; şi-a dat drumul la gură doar când a simţit că-i chemat în ceruri. Iată ce am aflat: în 1989, toamna târziu, nea Ilie era paznic la CAP Heleşteni. În tinereţe, făcuse niscaiva şcoli de partid (doar era, atunci, secretar OB la CAP). Acum, la bătrâneţe, se mulţumea cu amărâta funcţie de paznic – care-i permitea, normal, să mai ciupească una-alta din avutul cooperativei. În alte vremuri, Heleştenii, pe malul Siretului, erau un fel de nod al drumeagurilor Moldovei, acolo încrucişându-se şleahul dinspre Suceava cu cele către Iaşi, Roman, Dolheşti, Hârlău.

Se pare că ungerea lui Ştefan cel Mare ca domn acolo s-a petrecut (cercetări ale istoricilor ar aşeza “Câmpia Direptăţii” lângă Heleşteni şi nu prin preajma Sucevei...) Cică acolo s-ar fi înfăptuit joncţiunea cu Teoctist (mitropolitul venea de la Suceava, Ştefan, de la Dolheşti) graba ungerii asemănându-se, pe undeva, cu precipitata depunere a jurământului, în avion, de către noul preşedinte Johnson.

Mai nou, Heleştenii urmau să intre decis în atenţia generală, datorită proiectului ce aşeza în lunca Siretului viitoarea Centrală nucleară românească. După ce Nea Nicu a vizitat Paşcanii, cele două elicoptere au pornit spre Iaşi. Ceauşescu a decis o neaşteptată ieşire din program, aterizând în zona viitoarei centrale, să vadă amplasamentul cu ochii lui. Acolo, nea Ilie, ajutat de fecioru-său, se afla în exerciţiul funcţiunii de paznic – adică, fura cartofi. De fapt, fura şi nu fura: cartofii fuseseră recoltaţi mecanic şi, cum se-ntâmplă, rămâneau destui în urma maşinii. Oricum, era avut obştesc, drept pentru care feciorul a tulit-o în viteza a patra, pierzându-se prin păpuşoaie. Nea Ilie, bătrân şi încovoiat de reumatisme, n-a apucat decât să ascundă sacul sub nişte brusturi; când s-o ia sănătoasa, i-a tăiat calea eroul între eroi. Între timp, din elicopter a fost scoasă o pătură, savanta s-a descălţat, cei doi câini alergau după fluturi, cântau mierlele, ziua era frumoasă, văzduhul, limpede, Ceauşescu, bine dispus. L-a luat la întrebări pe nea Ilie: cum e cu viaţa? Bătrânul paznic, hârşiit şi înţelepţit, dădea răspunsuri ca la carte.

Până când un aghiotant a zgâriat conturul unui metru pătrat (măsurat la milimetru) în tarlaua de porumb şi altul alături, în cea cu sfeclă. S-au numărat ştiuleţii, s-au numărat sfeclele – nici vorbă să corespundă cu cifrele entuziasmante raportate de judeţ. Drept pentru care a fost chemat la muştruluială ministrul agriculturii. Când şmotrul era în toi, au apărut, înotând prin glodul moldav, maşinile autorităţilor judeţene, profund alarmate de dispariţia elicopterelor. Nea Ilie a fost extras imediat din pâlcul prezidenţial, dus în nişte tufe de boz şi interogat cu enormă îngrijorare: ce (şi cum) a vorbit cu şeful? Răspunsul bietului Ilie (îl trecuseră, de mult, toate sudorile) i-a deconcertat: ”iaca, am discutat şi noi una-alta, ca-ntre ţărani”.

În fine, pleacă elicopterele, pleacă maşinile, dar povestea nu se sfârşeşte aici. Peste două săptămâni, la o Plenară judeţeană, primarul din Heleşteni, ca să se umfle în pene, anunţă că, întru nemurirea evenimentului, pe locul aterizării lui Ceauşescu, sătenii au săpat, din proprie inţiativă şi cu toată dragostea pentru cel mai iubit fiu al poporului, o fântână memorială (verificata soluţie ştefaniană – ctitorirea unei biserici – era inaplicabilă). Aplauze.

Mai trec două săptămâni şi soseşte vestea că, la Heleşteni, va veni însuşi instructorul CC al PCR, să stabilească locul amplasării plăcii de marmură cu textul “Aici, cel mai iubit fiu al poporului”... etc. Bine înţeles că nu fusese săpată nici o fântână, aşa că, în toiul nopţii, la lumina farurilor de tractor, s-a adâncit o groapă cu tritoni, s-au turnat ghizdurile şi, spre dimineaţă, totul era în perfectă regulă. Dar istoria, grăbită, (venise decembrie 1989) n-a mai îngăduit instalarea plăcii - cică, s-ar afla pe undeva, prin podul Primăriei.

Şi totuşi, o placă de marmură s-ar cuveni aşezată la Heleşteni – desigur, dacă istoricii cad de acord asupra localizării. Şi cu alt text: ” Aici s-a aflat Câmpia Direptăţii, pe care Ştefan cel Mare...”