Mircea Radu IACOBAN

Anul şi cartea! După debutul editorial din 1948 şi, mai ales, din 2003 încoace, Leonard Gavriliu publică barem o carte pe an, câteodată chiar două-trei! În total, 44 de volume, la care se cuvin adăugate şi cele peste 50 de cărţi traduse din engleză, germană, italiană şi franceză. Şi asta pe lângă editarea trimestrială a revistei „Spiritul critic”, intrată în cel de al doilea deceniu de apariţie – un CV nu numai de invidiat, ci şi demn de o carte a recordurilor, fiindcă vivacele condeier păşcănean a împlinit 87 de ani!

Nu-s deloc cărţi oarecari şi nici doar de literatură („Dicţionarul de cerebrologie” numără aproape 1.000 de pagini!), ci lucrări din domenii varii, apte, cele mai multe, să onoreze raftul oricărei biblioteci.

Apariţia acestei primăveri se intitulează „Întâmplări din locul unde nu s-a întâmplat nimic”, o carte cu intenţie polemică, menită să combată „miopia crasă a celor incapabili să vadă colosala ironie exprimată de romanul lui Mihail Sadoveanu, roman al unor cutremurătoare întâmplări” (n.n.: paricid, duble sinucideri ş.a.). Care va să zică, ar fi o eroare de optică hermeneutică să se considere spaţiul naraţiunii sadoveniene un „loc unde nu se întâmplă nimic” – dar aşijderea şi Paşcanii, cum sugerează venerabilul autor, cetăţean de onoare al urbei de pe Siret. Drept pentru care un număr de 11 schiţe şi un interviu (care, la drept vorbind, nu-şi prea află locul între cele două coperţi) îşi propun să demonstreze existenţa unui autentic Macondo păşcănean, cu eroi, de ce nu, mari şi de fapte, şi de patimi. Este, se pare, o intenţie de-a dreptul obsesivă, câtă vreme o putem desluşi şi-n alte cărţi ale lui Gavriliu, în bună măsură autobiografice, cu întâmplări ordonate de-a lungul unor cursuri de apă: „Aventuri pe Siret” (2001), „Aventuri pe Jijia şi Bahlui” (2005), „Aventuri pe Bega şi Dâmboviţa şi la Apa Sucevii” (2006), „Aventuri pe Bega, Dâmboviţa şi Mureş” (2009). Teza ar fi aceea că locul unde nu se întâmplă nimic nu există, ca şi trăirile molcome, cvasi-inerte, atribuite târgului moldovenesc, titlul sadovenian urmând să fie interpretat ca derutant-ironic. Din cartea lui Gavriliu aflăm despre ghinionistul Ion Ursu, asaltat crunt de reclame şi rătăcitor dezorientat prin labirintul Kaufland-urilor, atât de agresat de dezmăţul publicitar încât era să fie accidentat la trecerea străzii, despre telefono-surpriza Lenţei, râvnitoare la „dezmierdarea cu vorba”, despre aventurile automobilistice ale lui Pişpirică, îl cunoaştem pe Toader Bâcu, „omul care şi-a pescuit moartea” atingând cu lanseta firele de înaltă tensiune, suferim alături de autor pentru moartea maidanezului Cuţulache (excelentă şi impresionantă această schiţă, adevărată bijuterie!), mai departe ni se povesteşte cum a căzut elevul Hriţac sub masă, victimă a unui idiot concurs de ingerat „tării”, apoi luăm cunoştinţă despre virtuţile poantei epigramistice, urmărim peripeţiile de-a dreptul fantastice ale unui „revelion cu vin de Răcăciuni”, după care şi aventurile unor şoferi cărora viscolul le-a temperat pornirile erotice, suntem luaţi martori ai degradării umane la care a ajuns, total neaşteptat, doctorul Băbău, şi, în fine, suntem iniţiaţi în misterele stabilirii unei paternităţi în mahala. Ceea ce, desigur, se poate petrece şi la case mai mari, numai că puţin spectaculoasele evenimente capătă proporţii mitice în mentalul eroilor lui Gavriliu, în ultimă instanţă demonstrându-se că marile bucurii şi marile decepţii se consumă la aceeaşi temperatură sufletească şi cu la fel de nebănuite consecinţe, indiferent unde GPS-ul stabileşte locaţia (oribil termen!) respectivelor trăiri. Este o carte scrisă cinstit, fără farafastâcuri, cu acut spirit de observaţie, cu subînţeleasă compătimire şi pentru cei „umiliţi şi obidiţi”, dar şi pentru „realizaţii” vremurilor de altă dată şi de acum.

P.S.

Aflăm, din ultima carte a lui Lucian Boia, că românii transilvăneni n-au dorit, în 1918, unirea cu ţara: le-a fost impusă abuziv şi nedemocratic. Mai aflăm că Biserica Ortodoxă Română a fost marele adversar al Marii Uniri. Fără comentarii – cel puţin deocamdată. Pentru cine nu ştie: Lucian Boia, autorul unui lung şir de „demitizări” ale istoriei românilor, este profesor şi-şi instruieşte studenţii în România, la Universitatea Bucureşti.