Mircea Radu IACOBAN

Când am constatat, din pură întâmplare, că s-au împlinit 90 de ani de la nașterea poetului George Mărgărit, am căutat pe internet, cu necesarul sentiment de vinovăție, ecourile comemorării poetului căruia George Călinescu i se adresa respectuos „Domnule Mărgărit, dumneata eşti o inteligenţă periculoasă chiar şi pentru mine!”

De o astfel de măgulitoare recunoaștere a meritelor discipolului ieșean, care avea să devină asistent al profesorului Călinescu, n-au avut parte alţi străluciți elevi ai marelui critic, de talia unui Al. Piru sau Adrian Marino. Tot Călinescu și tot despre Mărgărit: „are o intuiție fantastică și expresia amănunțit plastică”.

N-am avut mare succes în navigarea pe internet, unde primele opt file sunt monopolizate de consemnarea în amănunt a isprăvilor procurorului-păcănele din Buzău, tot George Mărgărit pre numele său.

Întreaga presă română s-a străduit să nu scape cumva vreo știruță despre procurorul care sfeterisea banii suspecților în timpul perchezițiilor și, împătimit de poker, a pierdut 100.000 de euro din banii DIICOT-ului/ Nici un rânduleț despre cele nouă decenii scurse de la nașterea autorului „Vulturilor amiezii”!

A constata că, acum, Mărgărit este uitat, ar fi prea puţin spus; de fapt, n-a fost niciodată cu adevărat cunoscut decât în anumite cercuri literare. Publicul larg n-a avut parte decât, eventual, de lectura unicului volum de poezie, ce i l-am tipărit postum, abia în 1971. Se intitula „Vulturii amiezii” şi a apărut la „Junimea”, cu sumarul alcătuit în editură și sub îngrijirea lui Horia Zilieru. N-a avut cine ştie ce ecou – oricum, nu ecoul meritat.

În amintirea celor ce l-au cunoscut însă, „Ghiţă” Mărgărit îşi păstrează loc de invidiat. Lucian Raicu spune, într-un interviu acordat lui Const. Coroiu: „Generaţia mea, în frunte cu Labiş, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, Mărgărit ne-a trezit la realitate”.

După o viață de aprigă boemie, pe parcursul căreia a fost și asistentul lui Călinescu, și profesoraș la Coarnele Caprei, Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, fiind îngropat în cimitirul ofticoşilor din poiana sfarogită ce mai tăinuieşte şi alte câteva morminte, la fel de modeste.

Prin 1980 şi nu mai ştiu cât, am încercat să ridicăm acolo o cruce mai de Doamne-ajută şi am apelat la ing. Al. Dumitrache, directorul de atunci al Combinatului de utilaj greu (uzină căreia, între timp, i s-a pus şi ei cruce; curând, directorul ei general avea să se mute definitiv în cimitirul din preajma Combinatului)). Dumitrache a cerut o schiţă a însemnului funerar şi i-am desenat o cruce-orgă, alcătuită din mănunchiuri de ţevi cu lungimi şi diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena silueta simbolului creştinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet uşor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea la căpătâiul lui Mărgărit, un preot a oficiat slujba de sfințire şi a doua zi… ia crucea de unde nu-i! Cântărea mai bine de o sută de kilograme, a tentat hoţii de fier vechi, care, peste noapte, au şterpelit-o.

Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta şi-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă; ţevile fiind de alte dimensiuni şi tăiate drept, vuietul stârnit de vânt era mai grav şi mai adânc.

 Ce s-a întâmplat mai departe? A venit Revoluţia. Crucea-orgă n-a mai ajuns la Bârnova. Am văzut-o depozitată într-o debara, la Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Probabil, o fi și acum acolo. Bietul Mărgărit! N-a fost să aibă parte!