Mircea Radu IACOBAN

Două întâmplări recente par a readuce în atenție greu explicabilul Pogrom de la Iași din 1941: mai întâi, este anunțată premiera ieșeană (mult întârziată) a filmului lui Gabrea „Călătoria lui Gruber”; apoi, a încetat din viață istoricul Aurel Karețchi, autorul (în colaborare) singurei cărți nebeletristice publicate în România și dedicate acestui trist eveniment. Filmul „Călătoria lui Gruber”, consacrat Pogromului, încă nu l-am văzut. Aflu, din diverse comentarii postate pe net, că ar exclude participarea germană la asasinatele din iunie 1941. Dacă-i așa, e regretabil.

Tot pe internet circulă sumedenie de intervenții ce-și propun să acrediteze ideea c-ar fi vorba despre o acțiune pur nemțească, fără vreun amestec al autorităților române. La fel de inexact! Atât proporțiile Pogromului, cât și ierarhizarea responsabilităților, încă mai constituie subiect de dispută și s-ar cuveni, odată și odată, scoaterea regretabilului eveniment din zodia pasional-politică, dar și din aceea a aproximațiilor, spre a fi adus pe terenul ferm al faptului istoricește atestat. Tema este delicată, puțini se încumetă. A încercat Aurel Karețchi, dar cartea i-a fost pur și simplu desfigurată de cenzură, așa că, în pofida documentării impresionante, n-a putut impune o concluzie limpede și inatacabilă.

Cel mai ades pomenit de ambele tabere este numele lui Otto Ohlendorf, criminal de război executat în anii ’60, prezența lui activă la Iași în iunie 1941 fiind dată ca sigură în bună parte din postările pe net. Isprăvile acestui personaj sinistru, ajuns general SS și comandant al Einstazgruppe D, însărcinată exclusiv cu suprimarea evreilor în teritoriile estice ocupate de armata germană, sunt bine cunoscute încă din primii ani de pace. Cartea „Flagelul svasticii”, semnată de englezul E. Russel în 1954, relatează amănunțit îngrozitoarele orori săvârșite de SS-istul care, între altele, a pus în scenă și atentatul de la Gleiwitz, pretext al ocupării Poloniei.

Am izbutit să aflu minuta procesului în care Ohlendorf a fost condamnat la moarte. În apărare, generalul SS a contestat mai întâi cifra de 90.000 de evrei uciși de unitatea sa, fiindcă... nu dispunea de date exacte. Foarte bine puteau fi doar 70.000, dar și 80.000 sau 100.000. Și, oricum, din cavalerism, a interzis militarilor săi să utilizeze copii din teritoriile ocupate drept ținte la antrenamentele de tir și n-a permis uciderea pruncilor prin izbire cu capetele de ziduri ori copaci. A mai ordonat ca mamele ce urmau a fi executate să-și țină pruncii la piept și să se tragă un singur glonț în inimă – adică, mai puțină suferință, dar și economisire a prețioasei muniții. Ca motivație generală a genocidului, Ohlendorf a declarat că se impunea drept măsură germană de autoapărare, întrucât evreii erau purtători ai bolșevismului, iar țiganii nu puteau fi de încredere!

Dacă acest Ohlendorf a acționat la Iași către sfârșitul lui iunie 1941, atunci ar urma să preia responsabilitatea Pogromului. Numai că n-am aflat nici o urmă de menționare documentară în acest sens, ci doar supoziții și o mărturie îndoielnică potrivit căreia a acționat „sturmbahnfürerul SS Ohlemburg (nu Ohlendorf) de la Comandamentul orașului”. La Iași, localitate rămasă mult în spatele liniei frontului, se aflau, de fapt, doar trupe Todt, nu exista nici un ofițer SS în Comandament, iar Ohlendorf acționa în teritoriile ocupate cu metode simple, verificate și eficiente, nu se complica recurgând la „trenuri ale morții” și la masacre improvizate, iar Pogromul, evident, n-a fost organizat cu meticulozitatea profesionistului.

Ceea ce s-a petrecut la Iași în haosul acelor zile și nopți cumplite nu pare de loc a purta marca Ohlendorf – care, de altfel, se afla atunci la Fălești, în Basarabia. Nu am găsit în nici un document de epocă, inclusiv în minuta procesului, vreo relaționare Iași-Ohlendorf, ceea ce nu înseamnă că participarea nemților n-ar fi fost esențială (cum se știe, RF Germană a plătit consistente despăgubiri cu titlul de reparații pentru Pogromul de la Iași). La fel de evident este și faptul că nu poate fi eludată responsabilitatea autorităților române – adevărul părând a se afla, din nou, la mijloc. Mă tem că participarea nemților n-o scuză pe aceea a românilor și... invers.

Aștept, fără prejudecăți, filmul lui Gabrea.