Mircea Radu IACOBAN

Parcă în continuarea celor scrise de noi într-un număr trecut cu privire la relația dintre cunoașterea nemijlocită a realității investigate în filmele românești ale tinerei generații de regizori și relația mediată, „Gazeta sporturilor” îi adresează realizatorului Corneliu Porumboiu (între altele) întrebarea „Părea epuizat subiectul despre Revoluție și comunism în filme. Tu încă mai simți nevoia să privești înapoi. Ți-a scăpat ceva?” Răspuns: „Tot timpul trebuie să ne uităm în urmă. Ne-au scăpat foarte multe lucruri (...) eu pot să-mi urmez obsesiile și să fac filme despre ce mă interesează.” În mare, corect, așa că, în spiritul cronicăresc al străvechiului „ca să să știe”, revin (fără prea mare plăcere) cu noi amănunte menite să deslușească o temă ce încă merită „descusută” – „vizitele de lucru” din măreața epocă de aur.

La Iași s-a bătut multă monedă pe ideea energiei regenerabile. Urmând prețioasele indicații, răposatul Victor Surdu, fie-i țărâna ușoară, a instalat, la făbricuța lui de textile de la Grozești, pe malul Prutului, o construcție menită să producă biogaz. Adică: a mutat closetul întreprinderii, amplasându-l pe un soi de schelă; de acolo, de sus, produsul defecației se prăbușea cu ecou reverberat în cazanul metalic rezonant unde urma să fermenteze. Când o textilistă urca scara, toate urechile erau ciulite și urmau comentariile în funcție de volumul sonor și tonalitatea fiecărei isprăvi în parte. Nu știu să se fi aprins vreun ochi de aragaz cu biogazul atât de ingenios produs; de altfel, prezenta importanță doar faptul că era prima „traducere în viață” a prețioaselor indicații pe teritoriul județului, iar presa locală și centrală au comentat-o ultraelogios.

Tot la Iași, la o crescătorie de vaci din coasta orașului s-au instalat ditamai elicele eoliene menite să asigure gratuit mulgerea joienelor. Nu era o zonă cu vânturi puternice și statornice, dar se afla pe traseul oricărei „vizite de lucru”, așa că și-au bătut capul tot felul de cercetători și proiectanți, iar când s-a tăiat panglica inaugurală, presa e exultat din nou – cu o singură observație minoră, de altfel, evitată în relatările de la fața locului: deocamdată, instalația nu funcționa. Cum turnurile dantelate dădeau bine în peisaj, s-a uitat cu totul destinația lor practică și ar fi rămas să troneze ca niște Eiffel-uri în miniatură dacă s-ar fi putut evita trecerea convoiului prezidențial prin dreptul producătoarelor de energie regenerabilă. Și, alarmă generală, s-a anunțat o nouă vizită! Se căutau cu disperare soluții și, în cele din urmă, s-a redescoperit principiul fizic potrivit căruia un motor electric produce curent dacă-l învârți și se învârte dacă-i dai curent. Inginerii au cablat presupusele generatoare la rețeaua de 380 de volți și, când coloana s-a ivit la orizont, elicile se roteau maiestuos, semnificativ și biruitor. Nu adia nici o pală de vânt – fapt care a contribuit la superlativul aprecierilor privind uimitorul randament al noii instalații. Dacă nu mă înșel, niscaiva ordine și medalii decernate în acel an au avut invocat, în preambulul Decretului Prezidențial, taman temeiul realizării acestor instalații de mare viitor pentru o economie ce-și dorea cu ardoare energie obținută... din piatră seacă. La altă vizită, Teatrul Național și celelalte instituții artistice primesc sarcina să „execute” pe traseul vizitei un așa-zis moment evocator prin intermediul căruia Decebal, Ștefan cel Mare, Cuza și alte personalități să-i raporteze, să-l felicite și să-l omagieze pe „eroul între eroi”. S-a construit o enormă columnă metalică (șase tone!) în care s-au așezat, în locul și-n atitudinea personajelor încremenite în basoreliefurile Columnei lui Traian, daci și romani în carne și oase, costumați din garderoba Operei și Teatrului Național. În ziua marelui eveniment au fost aranjați în spațiile șerpuitor-suitoare muncitori de la nu mai știu care întreprindere, costumați cum se cuvine și instruiți pe măsura evenimentului. Vine! Mașina prezidențială, deschisă, aproape că a ajuns în dreptul „Columnei lui Traian”. Moment în care un „dac” îi dă „romanului” de alături să-i țină sulița, pentru a extrage cu dexteritate din bonetă un plic ce-l azvârle, de sus, direct în mașina prezidențială. Ceaușescu ridică o privire încărcată de reproș, dacul își recuperează sulița și-și reia atitudinea belicoasă de santinelă la Carpați și Dunăre. „Ce i-ai cerut, mă?” – se interesează caraula de alături. „Butelie”...