Mircea Radu IACOBAN

Spectaculoasă revenirea revistei „Bucovina literară”! Seria nouă, a cărei direcţie o asigură Carmen Veronica Steiciuc, vine cu două numere consistente, concepute îngrijit de la sumar până la amănuntul grafic. Deocamdată sunt numere duble, ori chiar cvadruple, explicabile prin restartarea redacţională; normalitatea calendaristică a apariţiilor va putea consolida buna impresie lăsată de numerele 8-12 2013 şi 1-2 2014: sumedenie de semnături prestigioase, nu numai bucovinene, tematică diversă, între limitele profilului de publicaţie literară, dar cu deschidere şi către celelalte arte.

Cu reală plăcere şi emoţie se citeşte interviul cu poetul Mircea Popovici. Nici redacţia, nici Vasile Proca, cel care a intervievat, n-aveau cum şti că neaşteptata ieşire publică a atât de rezervatului scriitor ieşean avea să fie ultima, „izobarele” existenţei sale aflându-şi, în această primăvară, punctul final la „Eternitatea”. Ai senzaţia, parcurgând interviul, că Mircea Popovici şi-a scris propriul necrolog!...

Distins, în 1945, cu Premiul destinat scriitorilor tineri decernat de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (în Juriul prezidat de Tudor Vianu s-au mai aflat Perpessicius, Camil Petrescu, Şerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu...), inginer prin şcolire, militar prin respectarea tradiţiilor familiei şi poet de autentică vocaţie, a cunoscut şi a relaţionat cu sumedenie de personalităţi marcante ale vieţii literare româneşti interbelice, evocate cu sprinteneală în portrete din câteva linii, rod al privirii în urmă cu preţuire, înţelegere, deloc cu mânie. De altfel, întreg interviul are o tinerească alerteţe nonconformistă, tenta uşor şuetardă ascunzând profunzimi tratate cu dezinhibarea ce-o poate asigura doar îndelunga experienţă a unei vieţi cu sensurile fireşti inversate: marele succes a venit la începuturi, cu ecoul stingându-se apoi treptat şi cu un autor ce a refuzat să-şi reacordeze sonurile iniţiale, rămânând paznicul de far ancorat în preajma „Izobarelor” sale. Mircea Popovici nu se sfieşte să declare că „pe mine mă enervează poezia asta scrisă azi, care-i proză-proză. Domnule, eu sunt un om al formei – cu rimă, cu ritm, cu cutare. Mie-mi place rigoarea, chiar dacă conţinutul este foarte foarte modern. Îmi place să fie îmbrăcată poezia într-o formă sobră, în togă dacă se poate. Eu, când îi văd pe ăştia publicând versuri unul sub altul, pe verticală, de pare poezie, dar s-ar putea foarte bine scrie pe orizontală, aşa, o-la-la, o-la-la, nişte caca-maca, mă ia groaza. Poate şi din cauza asta sunt în conflict cu lumea scriitoricească de azi şi sunt ignorat, marginalizat.” (Un recenzent maliţios ar fi îndreptăţit să observe că intervievatul şi-ar putea ilustra pledoaria chiar cu câteva texte din respectivul număr al „Bucovinei literare”).

Mircea Popovici a avut parte de puţine bucurii şi de un lung cortegiu al amărăciunilor: i-a fost refuzată, la Biblioteca Centrală Universitară, cererea de a-şi revedea „Izobarele” (cartea era la... Fondul secret!), exemplare oferite cu dedicaţie cutăror confraţi le-a găsit, mai apoi, la Anticariat, peste toate aşezându-se suverana silă cu care a contemplat peisajul literar românesc, acceptând să revină cu „Licenţe emotive” (Ed. „Junimea”) foarte târziu, după 42 de ani de la debut.

Tot în sumarul revistei, simpatice (şi cam atât) înţepăturile dintre Ion Cozmei şi Ion Filipciuc, în cauză aflându-se presupusa descendenţă a primului din stirpea lui Eminescu (şi Carmen Steiciuc – apud Cozmei – şi-ar putea revendica includerea în respectiva genealogie). N-avem nimic împotrivă! Privite cu suspiciune, astfel de demersuri au parte, întâi de toate, de ironii. Dar, la urma urmei, de ce nu? Puţini au fost, mulţi am rămas! Dacă Prinţul Charles a constatat că se trage din Vlad Ţepeş, de ce să nu purcedem şi noi, urmaşii Romei, la descâlcirea filiaţiilor ilustre? Atâta doar: grijă să nu iasă zâzanie la retrocedarea conacului de la Ipoteşti!...

Lăsând gluma: „Bucovina literară” a revenit în forţă, ultimele două numere înmănunchind semnături de real prestigiu şi oferind cititorului prilejul unei lecturi instructive, iar literatului, câmp de afirmare generos şi, cum se vede, stimabil.