Mircea Radu IACOBAN

Inteligente şi bine făcute, filmele tinerei generaţii de cineaşti nutrite din suferinţele ceauşismului încep să-şi sleiască interesul. Tema tinde să devină comună şi prea „bătută”, spectatorul vrând poate să descopere, „pe invers”, şi firicelul de bucurie ivit cumva şi cândva în stratul tristeţii româneşti... Pentru cei care au trăit acele vremi, apar ca evidente şi neconcordanţele cu realitatea, provenite dintr-o evidentă necunoaştere „pe viu”. Când şi-a dus pe ecran crâmpeie din propria-i experienţă de viaţă, Mungiu a fost remarcabil. Nu-şi păstrează la maximum interesul dacă trece la scenarii „făcute” şi nu trăite, intrând în plutonul cu performanţe medii.

Drept pentru care, urmând îndemnul cronicarului („ca să să ştie!”) mi se pare de-a dreptul obligatoriu să depunem mărturie, cât om mai fi, asupra mecanismului puterii instalat şi înflorit în „Epoca Ceauşescu”. Iată-ne în sala Marii Adunări Naţionale. Scaunele, incomode şi înghesuite, au fost îngrămădite din nou, spre a permite şi mai multor deputaţi participarea la lucrările „forului suprem”. Mai mulţi însemnând „o expresie a lărgirii democraţiei” etc. etc. Are cuvântul deputatul cutare, urmează deputatul cutare. La ordinea zilei, felurite legi (unele, deja de mult aplicate). „Dezbaterile” n-au nimic comun cu ordinea de zi. Intervenţiile deputaţilor prezintă, obligatoriu, aceeaşi structură: a) sublinierea contribuţiei magistrale a tovarăşului în fundamentarea şi elaborarea legislaţiei; b) evidenţierea aportului nepreţuit al tovarăşei academician doctor inginer, savant de largă recunoaştere internaţională; c) o înşirare a câtorva cifre ilustrând „succesele colectivului din care fac parte”; d) acordul deplin cu materialele aflate pe ordinea de zi; e) încă un omagiu adus celor doi, împreună cu urările... etc. etc. Nici o referire la Legea ce urma a fi votată! Toate cuvântările fuseseră trimise cu 2-3 zile înainte din judeţe (textierii nici n-aveau habar de viitoarea ordine de zi!) şi prelucrate apoi de o echipă specială a Secţiei de propagandă de la CC. (Oricum, toată vorbăria goală putea fi mutată de la MAN în orice „for al democraţiei socialiste”, fiindcă n-avea nici o legătură cu „cestiunea” şi nici nu-şi propunea s-o aibă). Cuvintele fuseseră rafistolate apoi de activiştii Secţiei, ajutaţi de gazetari de la „Scânteia” şi „Era socialistă” mobilizaţi în sediul CC.

Din punctul de vedere al profesiunii gazetăriei, am temeiuri să-i admir pe truditorii în van: oricât de lesne poţi mânui frazele, tot este extrem de greu să spui de zeci de ori acelaşi lucru fără să repeţi aceleaşi vorbe. De altfel, ziariştii ajunseseră la o cooperare frazeologică totală: ia tu „neţărmurită dragoste”, lasă-mi mie „contribuţie fundamentală”, na-ţi „omagiul respectuos al întregii naţiuni”, dă-mi mie „prinos al recunoştinţei patriei”... şi tot aşa. Rezulta o vorbărie adormitoare de carton, într-o atmosferă de apăsător plictis general. Preşedintele republicii şi soaţa, imediat după ce erau filmaţi la deschiderea şedinţei, părăseau incinta, dar onor deputaţii continuau să-şi reverse omagiile către cele două scaune goale din prezidiu, adresându-se mobilelor neînsufleţite cu tot buchetul de măgulitoare epitete ornante. Întreg discursul se rostea cu faţa către scaunul neocupat, căruia i se raporta, i se mulţumea şi era copleşiţi de angajamente mobilizatoare. Indiferent dacă era vorba despre „Legea culturii cartofului” ori de „Legea pentru evitarea dublei impuneri a cetăţenilor români şi iranieni”, onor deputatul nu făcea referire nici la... cartof, nici la taxele de la Teheran.

Culmea; unele legi păreau destul de „umane” în alcătuirea lor generală: abia după ce te izbeai de aceeaşi lege în viaţa de toate zilele, înţelegeai că spiritul şi litera legiuitorului nu făceau două parale vizavi de „instrucţiunile de aplicare” care „se comunică instituţiilor interesate”. Iar legi votate, parafate şi sancţionate de Parlament erau... modificate când şi cum considera de cuviinţă Ceauşescu. Vorba lui Hruşciov: „noi am făcut legile, sau ele pe noi?” Nimeni nu număra voturile, iar prezidentul Adunării citea din minuta şedinţei fără să ridice ochii de pe hârtie: „Cine-i de acord? Cine-i împotrivă? Cine se abţine? Unanimitate. Vă mulţumesc.” Roberta Anastase barem ştia că se cuvin, într-un fel sau altul, numărate... În mecanismul MAN, bine pus la punct şi de o găunoşenie absolută, se puteau desluşi tot mai clar, de la o legislatură la alta, elementele destrucţiei totale a aşa zisei „democraţii socialiste” şi instaurarea, chiar în numele acesteia, a unei dictaturi din ce în ce mai stăpână pe ea şi pe ţară...