Mircea Radu IACOBAN

Românii au înfiinţat Teatrul Naţional din Chişinău în 1922 şi tot românii l-au desfiinţat în 1935, cu ani buni înaintea anexării Basarabiei la URSS. Motivele invocate: raţiuni financiare. Aceleaşi „raţiuni” au justificat şi închiderea Teatrului Naţional din Cernăuţi, tot în 1935. Decizia a aparţinut ministrului liberal Al. Lapedatu, şi-i de neînţeles câtă vreme a luat-o o personalitate de real prestigiu cultural (a fost preşedintele Academiei Române între 1937-1948, după care… deţinut politic ucis în puşcăria de la Sighetul Marmaţiei – 1950!) . În „schiţa istorică” intitulată „Teatrul Naţional din Chişinău, 1920-1935” (apărută la Editura „Epigraf”, Chişinău) cercetătorul Leonid Cemortan concluzionează: „În cei 15 ani ai existenţei sale, Teatrul Naţional din Chişinău – primul teatru românesc din Basarabia – s-a înscris cu pregnanţă în viaţa culturală dintre Prut şi Nistru, ca un far al spiritualităţii noastre naţionale. Faptul acesta s-a resimţit cu deosebită acuitate după ce el s-a stins”.

Bine, se poate spune, asta a fost să fie istoria instituţiei, ce rost ar mai avea s-o căinăm acum, după 90 de ani, câtă vreme în capitala Republicii Moldova funcţionează în deplină normalitate un Teatru Naţional deloc primejduit de ghilotina desfiinţării? Ce-a fost a fost, morţii cu morţii, viii cu viii…

Numai că întreaga poveste scoate în evidenţă avatarurile implicării vinovate a politicianismului în destinele culturii – cu posibile tangenţe în realităţile actuale. Naţionalul din Chişinău, ca şi cel din Cernăuţi, avea, dincolo de misiunea artistică propriu-zisă, o copleşitoare importanţă pentru resuscitarea fiinţei şi cultivarea identităţii naţionale în teritorii de puţină vremea realipite patriei-mamă şi populate cu destui alogeni aflaţi de-un secol sub semnul (n-aş zice sub apăsarea) altor culturi. Şi taman cele două teatre (pentru credibilitate, ministrul a luat pe acelaşi bilet şi Naţionalul din Craiova…) să fie desfiinţate? Scena din Chişinău a fost slujită şi onorată de prestaţia unor actori remarcabili (Emil Botta, Ştefan Braborescu, Mişu Fotino ş.m.a.), a unor regizori şi scenografi avangardişti (A.I. Maican, Th. Kiriacoff), a adus în reprezentaţie artişti de prestigiu ai teatrelor naţionale din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, oferind publicului încă în formare un repertoriu nici mai „subţirel”, nici mai breaz decât cel practicat în teatrul românesc de peste Prut.

Numai că subvenţia ministerială era de 5-10 ori mai mică decât aceea acordată Teatrului Naţional din Iaşi (nu mai vorbim despre Naţionalul bucureştean), aşa că toţi directorii din Basarabia (între care şi Topârceanu) s-au aflat mereu „într-o cumplită jenă financiară”. Soluţia nu putea fi alta decât majorarea veniturilor proprii prin mărirea (peste poate!) a numărului de spectacole. Şi s-a ajuns la un record absolut: Teatrul Naţional din Chişinău prezenta 9 (nouă!) premiere pe lună! Privit din perspectiva realităţilor teatrale de azi, când punerea în scenă a unei noi piese durează două-trei luni, şi a avea nouă premiere într-un an, nu în patru săptămâni, înseamnă îndeplinirea cu prisosinţă a tuturor obligaţiilor contractuale, recordul chişinăoan apare ca pur şi simplu fantasmagoric! De unde şi nemulţumirea intelectualităţii celui de al doilea ca mărime oraş românesc faţă de superficialitatea unor puneri în scenă. În restul teatrelor din România, lucrurile nu stăteau cu totul altfel, dar aici se resimţeau mai acut, deoarece publicul încă neformat trebuia atras mai întâi prin spectacole uşurele, în vreme ce după premierele „de greutate”, când sălile erau totdeauna pline, următoarele 3-4 reprezentaţii dacă aveau pe sfert public plătitor.

Soluţia ministerială a fost darea Teatrului în antrepriză unor particulari – proiect ce s-a agitat şi la noi prin anii 1990-92. Directorul – în cazul de faţă Ion Livescu, cu puternic spate politic, locuia la Bucureşti şi venea la Chişinău în special la premiere (9 pe lună?), navetă şi azi imposibilă. Ca să-i rămână cât mai mult din subvenţia ministerială, plătea mizerabil actorii, reducea mereu trupa, în vreme ce dumnealui figura pe statul de plată cu leafă de director, plus leafă de actor, plus o a treia, de regizor!

Evident, existau nereguli, dar soluţia desfiinţării teatrelor din provinciile româneşti redobândite ar fi fost, într-o gândire logică şi nu numaidecât patriotardă, ultima…

P.S.

Amicul nostru de la B1 tv, Radu Banciu, continuă să-şi bată joc scandalos de moldoveni. Cică ar avea date potrivit cărora 70% din femeile Basarabiei s-au prostituat cel puţin o dată între vârstele 15 şi 25 de ani. Ba, apreciază Banciu, „cifra se duce către 90%”. CNA a aplicat postului o amendă de 15.000 lei. Doamna Narcisa Iorga a votat împotrivă.