Mircea Radu IACOBAN

Tinerii habar n-au, vârstnicii (ca să nu zic bătrânii) ar vrea să uite… A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi (fost) nu s-ar povesti. Cine şi de ce să-şi mai amintească despre faimoasele „vizite de lucru” ceauşiste?

Cât mai putem depune mărturie, iată, încercăm s-o facem. Cum cele două accepţiuni ale termenului „vizită” (act de curtoazie, dar şi… consultaţie medicală) nu puteau deloc satisface orgoliul „eroului între eroii neamului”, s-a încetăţenit formula „vizită de lucru”, urmată, repede, de o floricică gazetărească suavă şi expresivă: „Cabinetul  de lucru al Preşedintelui e ţara” (preşedintele cu P mare, ţara cu ţ mic). Care ţară se bucura într-atât de onoarea vizitelor, încât singura dorinţă a gazdelor era să-şi vadă cât mai repede musafirul dincolo de hotarele judeţului. Numai că de rezultatele „vizitei de lucru” depindeau toate cele: menţinerea primului secretar, propulsarea lui către funcţii mai înalte, ori, dimpotrivă, înscrierea nefericitului diriguitor în vria mazilirilor etapizate. Vizita putea aduce după sine sporirea ori tăierea fondurilor de investiţii, aprobarea unor demolări şi exproprieri cu cântec, remarcarea unor personalităţi de rangul II ale protipendadei locale (fie în bine, fie în rău), rezolvarea unor cronice suferinţe în domeniul aprovizionării materiale (anteriul lui Arvinte: miniştrii participanţi la sărbătoarea vizitei luau, bineînţeles, din cotele altor beneficiari, pe care-i aduceau exact în situaţia „rezolvată” aici dintr-un condei…)  Sabia lui Damocles atârna deasupra capetelor şefilor judeţului în fiecare secundă  a vizitei şi putea să cadă din cele mai diverse pricini: ursul n-a apărut în bătaia puştii prezidenţiale, în reşedinţa rezervată oaspetelui au bâzâit niscaiva muşte, „oamenii muncii” n-au ovaţionat cu suficientă însufleţire, mulţimea a izbutit să înmâneze prea multe scrisori ş.a.m.d.

Favorizate (e-un fel de a spune) erau judeţele cu mari efective de vânat: cei din nord ştiau că, la ei, oaspeţii vor sosi la vremea boncănitului cerbilor, dunărenii aşteptau cortegiul prezidenţial la vremea mistreţilor – dar nu era nimic sigur, fiindcă vânătorile prezidenţiale nu ţineau seama de perioadele stabilite prin lege pentru recoltarea vânatului (vorba lui Hruşciov: „noi am făcut legea, sau ea ne-a făcut pe noi?”)

Din momentul stabilirii oarecum ferme a datei vizitei – erau menţinute, totdeauna, şi alte judeţe „în rezervă” – începea nebunia pregătirilor. Se stabilea un itinerariu, păstrându-se şi alte variante, pentru orice eventualitate.

Urma potemkiniada: utilaje aduse din alte judeţe şi montate cu cheltuieli enorme, ca să acopere ştirbiturilor din dotarea „la nivel mondial” a întreprinderilor vizitate, covoare de flori răsărite peste noapte, copaci spălaţi cu detergenţi şi, se zice (n-am văzut cu ochii mei) cu frunze vopsite în verde, rânduri-rânduri de asfalt turnat pe străzile ce vor fi onorate de maşina prezidenţială, panouri menite să închidă  vederea către colţişoare urbane mai puţin „expresive”, sute de metri pătraţi de lozinci calpe, şcoli dotate şi-nzestrate ca-n Suedia (a doua zi, totul era înapoiat de pe unde fusese adus), expoziţii zootehnice cu animale cărate, cu cheltuială, de prin judeţele vecine, strujeni „reprezentativi” înfipţi în coasta tarlalei (ştiuleţii de împrumut erau legaţi, discret, cu sârmă de bobinaj) şi tot aşa înainte.

În acest decor de mucava viermuia poporul: de la copii dezinfectaţi şi cu analizele la zi ce ofereau flori pe aeroport, până la pensionari îmbrăcaţi în costume naţionale (cu numere de inventar de la cutare ansamblu folcloric) purtând tava cu pâine şi sare – inofensiva sare fusese analizată în laborator, nu cumva,  Doamne fereşte…

Până la urmă, spectacolul costisitor şi ruşinos al minciunii dându-i totală dreptate lui  Sofocle, cel care spunea că „nici o minciună n-ajunge să îmbătrânească”…

Când, cu ani în urmă, l-am văzut pe Băsescu primind piersici de la un ţăran din Mărăcineni mi-am închipuit ce-ar fi fost altă dată: „omul muncii” verificat la sânge şi îmbrăcat, obligatoriu, în costum naţional, piersicile în prealabil analizate în laborator şi tot momentul protocolar aprobat din vreme, cu un ţăran de rezervă pentru eventualitatea că titularul s-ar fi pierdut cu firea. După care, desigur, fructele ajungeau la vreun şofer din capul coloanei – n-ar fi cutezat „eroul” să guste orice, de la oricine…

Acum, după atâţia ani, se poate rotunji o întrebare: era într-adevăr Ceauşescu păcălit? Mai degrabă aş crede că făcea pe naivul şi, de fapt, păcălit era păcălitorul. Dacă-i arătai magazine încărcate cu de toate şi ogoare doldora de roadă, era obligatoriu să-ţi însuşeşti şi constatarea lui Ceauşescu precum că „avem tot ce ne trebuie…” etc.  Toamna, când din birourile CC, se stabileau cifrele recoltelor, erai obligat să dublezi producţia la hectar („doar am văzut ce porumb aveaţi…”), şi cercul mistificărilor se închidea fatalmente: inexistentele „realizări măreţe” erau incluse în bugetul judeţului şi nu mai primeai nimic de la fondul de stat – descurcă-te! Ehei, ce vremuri!