Mircea Radu IACOBAN

Constat că nu contenesc, prin diverse reviste, să apară tot soiul de rememorări pe tema „cum m-am luptat eu cu cenzura”. Cât se poate de reală rămâne suferinţa scriitorului oripilat cândva de tăieturi şi interdicţii, dar mă grăbesc să fac precizarea că „lupta” se purta pe alte fronturi, fiindcă onor Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor… nu discuta niciodată cu autorii. Era regulă! Cenzorul mititel (de regulă, cenzoriţă, fiindcă partea femeiască e mai aplicată către desluşirea unor înţelesuri abil disimulate) făcea un semn discret cu creionul pe marginea textului şi atrăgea atenţia cenzorului (mai) şef, care, la rându-i, chema la discuţie directorul editurii. Vel-cenzorul venea la convorbire înarmat cu o radieră, iar directorul, cu un Distonocalm. Prezenţa radierei comporta belşug de semnificaţii. Mai întâi, sugera posibilitatea dialogului: dacă editura (în numele autorului) ar avea dreptate şi-şi susţinea convingător punctul de vedere, cenzura ar fi dispusă la concesii. Apoi, aceeaşi banală radieră sugera ideea că şeful este mai luminat decât încuiatul de subaltern ce a înnegrit prea sârguincios filele întru evidenţierea vigilenţei dumisale. Şi cum, până la sfârşit (adică, după efectuarea tăieturilor şi modificărilor) toate urmele de creion erau şterse, radiera desfiinţa ultima legătură dintre DGPT şi manuscris: cenzura n-a tăiat, cenzura n-a modificat, intervenţiile în text au fost convenite între editură şi autor, prin bună înţelegere şi acceptată colaborare.

Mânuţa autorului le făcea pe toate – cu pixul împrumutat de la directorului înzestrat cu prezumtivă împuternicire, totdeauna convins că-s meritate niscaiva concesii pentru salvarea unei cărţi. Şi, într-adevăr, unele observaţii erau chiar mărunţişuri – oricum regretabile ca idee a intervenţiei străine în textul altuia – dar neesenţiale în fond. Conduita scriitorului în acel moment de cumpănă ce hotăra apariţia cărţii diferea net de la caz la caz.

Unii, dornici să apropie momentul întâlnirii cu geamlâcul casieriei lui Bătrâneanu (casierul de la Fondul literar), tăiau cu ochii închişi – cum, necum, să apară cartea! Alţii, mai scrupuloşi, se străduiau să afle portiţe şi sinonime, înlocuiau, vag, "înger" cu "fâlfâire" şi "Dumnezeu" cu "eternitate", încercând să păstreze cât de cât sugestia iniţială.

În fine, cea de-a treia categorie, a luptătorilor, nu era dispusă la nici o concesie; autorii trimeteau memorii, solicitau audienţe - într-un cuvânt, se băteau pentru scrisul lor şi, câteodată (rar) izbuteau să iasă la liman cu textul intact. Un rol extrem de important revenea conjuncturii (inclusiv internaţionale): ce era posibil azi, devenea prohibit mâine, apoi iarăşi o anumită deschidere, repede obturată - şi tot aşa, într-o desfăşurare sinusoidală, cu tendinţa generală (mai ales în ultimii ani) de aplatizare a buclei superioare până la coborârea ei sub abscisă.

Cenzura opera cu mai multe categorii de rigori. Unele, în felul lor, de înţeles: dacă industria copia ilicit cine ştie ce patent străin, păreau (atunci) oarecum justificate eforturile de obscurizare a furtului – măcar se putea bănui care-i raţiunea interzicerii referirilor la instalaţia WPX-106. A doua categorie de interdicţii, total tâmpă, se referea pur şi simplu la cuvinte şi-atât. Lista de vorbe hingherite (mai ales în poezie) începea cu Dumnezeu, continua cu biserică, înger, duh, sfânt şi tot aşa înainte.

Cenzura era preocupată şi de moralitatea scriiturii, semnalând cu promptitudine tot ceea ce-i părea... indecent.

Din experienţa proprie: am împrumutat, pentru un personaj dintr-o piesă, numele unui pădurar din lunca Prutului: Ciofu T. Vasile. Mi s-a cerut, fără explicaţii, să-l re-botez. Mi-am zis că-i vreo interzisă potrivire onomastică: l-o fi chemat astfel pe cine ştie ce cap legionar, transfug, disident… Când colo, ce era? La o pronunţie rapidă (nume+iniţială+pronume) apăreau inacceptabile conotaţii... porno! Ca să vezi! Şi aşa, Ciofu T. Vasile (trăieşte şi astăzi, bine mersi, fără să ştie că a oripilat, cu numele-i, cenzura...) a devenit, în piesă, Ciofu C. Vasile...

Dar astea rămân glumiţe. Marile interziceri, modificările de substanţă, reprezentau hotărâri politice şi le lua, în primă instanţă, Consiliul Culturii şi, după aceea, şi mai sus. În faţa secretarului CC cu propaganda, cenzura nu era mai mult decât un biet fluture pe lampă.

Când am primit dezlegarea „de sus” pentru publicarea romanului lui Breban „Bunavestire”, cenzorul şi-a înghiţit toate obiecţiile şi a ştampilat conştiincios pagină după pagină, uitând că avea mari obiecţii încă de la titlu (Bunavestire: sărbătoare creştină, dar şi numele unei gazete legionare…) Apariţia unei cărţi echivala, atunci, cu o bătălie. Câteodată, cu învingători.

P.S.

Încerc să ofer şi alte informaţii „la temă” în emisiunea „Ghici cine vine la cină?” de astăzi (tvr Iaşi, orele 21,30-22,30) şi de mâine (tvr 3, 21,30-22,30).