Mircea Radu IACOBAN

„Cum adică n-a făcut nimic? A izbutit să coboare nivelul general!” Cam aşa s-ar putea vorbi despre prestaţia lui Mircea Sandu la FRF, câtă vreme a adus reprezentativa României de pe locul 11 în 1995 tocmai pe 33 în 2013 (57 în 2011!)

Sigur că într-o perioadă în care totul părea a merge pe dos, nu puteam pretinde traiectorie ascendentă fotbalului românesc, numai că, atunci când vezi în clasamentul mondial deasupra României instalate ţări precum Armenia, Panama (?), Algeria, Slovenia, Cehia, înainte de a te întreba ce-i de făcut se cuvine încercată cât de cât lămurirea cauzelor din pricina cărora am ajuns unde am ajuns. Adică, fără jucători de marcă în ţară şi-n lume, fără performanţe ale reprezentativei, şi cu o geografie internă a fotbalului stâlcită: centre tradiţionale precum Piteştiul, Craiova, Aradul, Bacăul ş.a. nu mai figurează în catalogul primei ligi, unde se lăbărţează fotbalul semi-rural (Chiajna, Năvodari) ori migrant („Astra” Giurgiu n-are nici o legătură cu Giurgiul, Năvodarii joacă pe unde apucă, „Viitorul” la fel…). Şi cum să desprinzi toate aceste evidente involuţii de persoana preşedintelui FRF Mircea Sandu, care a egalat performanţa ceauşistă a sfertului de veac înţepenit la şefie?

I-a sunat, în sfârşit, ceasul debarcării. Ducă-se! Numai că plecarea îi e abia schiţată şi ne-am trezit în faţa unei enorme neobrăzări ce atestă totala rupere a legăturii individului cu realitatea: fostul „naş” al fotbalului românesc (nu degeaba astfel poreclit!) consideră că, devenit preşedinte de onoare, i se cuvine faraonică răsplată din banii „fenomenului” care, privat fiind, n-are de ce şi cum să se supună barem legilor bunei cuviinţe. O fi chiar atât de… privat fotbalul nostru? Rămâne de discutat, câtă vreme statul construieşte stadioane, primăriile subvenţionează în totalitate felurite echipe şi mari unităţi industriale cu statul acţionar majoritar achită de ani şi ani nota de plată unor formaţii dedulcite la banul public. Barem de ne-ar răsplăti prin performanţe!

Dar chiar de-ar fi particulari, cum susţin cei băgaţi cu mâinile până la coate în bugetul Federaţiei, tot ar trebui să funcţioneze măcar jena elementară care să-l tragă de mânecă pe onorabilul preşedinte de onoare atunci când pretinde remuneraţie mai mare decât aceea a preşedintelui României şi rentă viageră de trei ori mai consistentă decât a Nadiei Comăneci! Ce fapte de arme te-ar îndreptăţi, Naşule? Nici una! Pretenţiile dumitale (care mai încasezi şi 5.000 de euro pe lună de la UEFA) arată ce dezmăţ financiar bântuie fotbalul românesc: dacă fără pic de ruşine şi-n văzul lumii emiţi astfel de pretenţii aberante, ne putem închipui ce se petrece în spatele cortinei!

Va să zică: Naşul vrea o rentă viageră de 75.000 de euro pe an (mărinimos, a scăzut-o la 50.000 – treacă de la el!), un etaj întreg dintr-o clădire a Federaţiei, secretară şi consilier cu salarii între 5000 şi 20.000 lei/lună angajaţi la cabinetul (!) domniei sale, limuzină la dispoziţie, carburant fără limite, convorbiri telefonice de asemenea nelimitate, cheltuieli de protocol însumând 10.000 lei/lună, asistenţă medicală plătită în ţară şi-n străinătate, indiferent de costuri, business class la avion (că la clasa Economic tuşeşte!), hotel de 5 stele şi 500 euro/zi diurnă la meciurile echipei naţionale, obligaţia FRF de a-l nominaliza candidat la Comitetul Executiv UEFA…

Ce bătaie de joc la adresa unei ţări sărăcite, incapabilă să-şi crească juniorii din eternă lipsă de bani, şi a unui popor ce abia izbuteşte să lege tei de curmei de la o leafă ori pensie la alta!

Un fost preşedinte al României primeşte 5.000 de lei pe lună, Naşul, tot 5.000, dar… euro, adică, de patru ori mai mult! Mă mir că n-a pretins grădină zoologică privată, precum Ianukovici, şi gardă de fecioare, ca Gaddafi! Ce-i trebuie unui preşedinte de onoare cabinet, consilier, secretară, câtă vreme nu mai are nici o atribuţie într-ale Federaţiei? S-o fi vrând preşedinte-jucător? Mai avem unul, ajunge! Când am mai văzut şi doi preşedinţi de club cărăbănind în sala Adunării generale ditamai portretul Naşului, pictat în ulei şi-n atitudine de Napoleon al careului mic, mi-am zis că s-a atins culmea culmii ridicolului – care, din totdeauna, a făcut casă bună cu nesimţirea.

Un cinic ar spune că nu-i prost cel care cere, proşti sunt cei care dau. Costisitoarea întronizare a preşedintelui „de onoare” înţeleg că a fost votată de reprezentanţii cluburilor, mai toate calice şi cu restanţe financiare. Drept pentru care daţi-mi voie să le adresez tuturor acestor servi obedienţi, dar şi Naşului, cel mai sincer Huo! cu putinţă.