Mircea Radu IACOBAN

Surpriză: susţin această rubrică de zece ani! Cred că-i record gazetăresc: or mai fi articlieri cu un deceniu de trudă la aceeaşi gazetă, dar nu cu trei apariţii pe săptămână (marţea, joia şi sâmbăta). Spun că-i surpriză fiindcă mă credeam… mai tinerel: redacţia a avut amabilitatea să-mi trimită arhiva „colţului condeierul”, care începea cu anul 2006. Adevărat, din 2006 am început să trimit materialele prin e-mail, dar până atunci, adică din 2004, le expediam prin fax şi, probabil, s-au păstrat în memoria computerului doar cele sosite prin internet. Articolele din 2004 şi 2005 le-am aflat din întâmplare într-o cutie, căutând poze vechi pentru o emisiune tv. Parte au apărut prin cărţi, parte nu.

Pentru a marca momentul aniversar (credeţi-mă, este, totuşi, o aniversare!) reiau unul dintre primele apărute în „Monitorul de Suceava”, cu atât mai mult cu cât este oarecum în actualitate – doar ne pregătim de alegeri, fie ele şi europene… Poate-i chiar prima din lunga serie a mai multor sute de tablete – rămâne de cercetat.

Aşadar, iată spectacolul pestriţ al „alegerilor libere şi democrate” în Iţcanii anilor `46, rememorat în 2004 şi reprodus în 2014:

„Eram în clasa întâia. Cum scăpam de şcoală, deveneam agent electoral şi împărţeam topuri de fluturaşi propagandistici; a fost, cu predestinare, prima însărcinare politică a subsemnatului! Pe manifeste, un schelet hâd ilustra starea sănătăţii românilor înainte de „eliberare” şi, pe verso, grafice avântate exprimau excelenta situaţie în domeniu după 1944. Pe altă foaie, de astă dată rozalie, se putea vedea desenată o mică făbricuţă, cât un solz de peşte şi, alături, aceeaşi siluetă, dar lăbărţată pe tot restul paginii: adicătelea, pe înţelesul tuturor, avântul imperios al industrializării. Un plug şi-un bou mititel, alături de acelaşi plug şi-un bou cât toate zilele, demonstrau izbânzile agriculturii (argumentul tractorului încă nu-şi aflase elocvenţa). Topurile de hârtie, abia tăiate în tipografie, miroseau a brad, a cerneală proaspătă şi exercitau adevărată vrajă asupra kindăraiei care se bătea pentru asumarea misiei de difuzor voluntar. Ciudat, nimeni nu azvârlea foile primite şi… nedorite, cel puţin n-o făceau la vedere: ceferiştii contemplau scheletul „sanitar”, împătureau foaia şi o înghesuiau în lada cu scule şi sufertaşe. Am priceput mai târziu: frica. Puşcăria din Suceava funcţiona din plin, iar sub Zamca începea să se amenajeze ditamai lagărul pentru deţinuţii politici (azi, nu se mai vede nici o urmă; cine să-l mai ştie?) ce urmau să construiască rambleul noii căi ferate către Câmpulung-Dorna, iar rândurile posace de sârmă ghimpată acţionau ca un avertisment general adresat „duşmanului de clasă”. Orice gest, cât de nevinovat şi de neintenţionat, se putea lăsa cu amare consecinţe, aşa că tipăriturile n-ajungeau în şanţ ca gest de cutezanţă săvârşit în văzul lumii; poate cel mult, acasă, urmau să acopere gura oalei cu chişleag din tindă.

Bomboana de pe tort, ca să nu zic coliva alegerilor, a fost, pentru noi, copiii, fanfara, adică, pâlcul de tuciurii cărora li se vedeau, de sub tribuna din parcul gării, doar ochii albi, mari, bulbucaţi de efort. Ritmul sacadat izvodit de toba mare şi susţinut de trombon ne ordona instinctiv prin colbul uliţei paşii desculţi, în ritmul singurului marş revoluţionar învăţat de muzicanţii deprinşi doar cu hore şi sârbe – „Pân-la unul or să piară / Duşmanii poporului!”…

Deşi am apucat şi ore de religie (parcă-l văd pe popa Vedeanu desenând pe tablă verticala tremurată întruchipând Iordanul…) Crăciunul era şi nu era evenimentul anului. Aveam, totdeauna, brăduţ adus de taică-meu (ceferist) pitit în cabina de frână a vreunui vagon de marfă. Abia se punea la cale lovitura de stat prin care Moş Gerilă îl va detrona pe Moş Crăciun, aşa că tradiţionalul Moş încă mai funcţiona cu vechile prerogative. Bradul se împodobea cu fâşii de hârtie creponată şi, în loc de artificii, înfigeam în capete de sârmă „lumânărele” de trotil scoase din obuzele neexplodate. Se găseau pe toate drumurile şi, între copii, funcţionau ca monedă de schimb: un pumn de trotil contra unui cartuş de mască de gaz. În pom, trotilul ardea frumos, cu steluţe, numai că se mistuia prea repede.

Rolul Moşului îl juca totdeauna un vecin, căruia îi recunoşteam imediat bocancii scâlciaţi şi stânga fără două degete retezate de şrapnel. Darurile: nuci şi mere. Nu se găseau bomboane ; înveleam în staniol pietricele şi le agăţam în pom. Închid ochii şi mă înspăimânt cât de săraci puteam fi şi, în acelaşi timp, cât de convinşi că astea-s rosturile fireşti ale vieţii şi că nu ni se cuvine mai mult.

Copiii de azi, care se roagă Moşului să le aducă tablete de ultimă generaţie, vacanţe în Mediterana şi monitoare cât peretele, n-au cum să priceapă un „a fost odată” cu nuci şi mere….”

… Şi cum nu prea cred că înainte mult mai este, îmi rămâne să mă bucur de rodul acestor zece ani. Trecuţi… când?