Mircea Radu IACOBAN

O apariţie ciudată: albumul „O poveste – Jurnalul artelor”. Povestea în sine, cât se poate de reală, s-a petrecut între anii 1982-1989. Mai poate interesa acum? Ba bine că nu, mai ales că-i complet uitată. Şi eu am uitat-o, deşi, într-un fel, fost-am implicat.

Memorăm, cu sau fără voia noastră, sumedenie de episoadele triste, amare, neplăcute, spre a da prea lesne uitării capitolele care, cu un clişeu gazetăresc, le-am putea numi „pozitive”. Încă mai funcţionează prejudecata că tot ce s-a zămislit înainte de 1989 e vrednic de uitare şi hulă, cea mai expusă rămânând zona spectacolului, făptură efemeră care se mistuie în neant după ultima cădere a cortinei – darămite după scurgerea a trei decenii!

Cartea-album o scrie, asumându-şi postura activistului cultural de odinioară, Angela Traian. Autoarea posedă condei exersat şi-n poezie şi-n proză; o anume (să-i spunem astfel) timiditate, izvorâtă din prea-plinul bunului simţ, o lipseşte de prestaţii spectaculoase în agora literelor, astfel menţinându-se într-un nemeritat plan secund. Spun că-i vorba despre o carte ciudată, fiindcă îşi propune să resusciteze imaginea unui fapt cultural remarcabil, ce avea să se nască de 13 ori, spre a dispare precum meteorul – nu fără a lăsa niscaiva urme şi azi identificabile. Este vorba despre spectacolul complex „Jurnalul artelor”, gospodărit într-o sală a Teatrului Naţional de Angela Traian, pe atunci instructor al Comitetului judeţean de cultură (şi „educaţiei socialiste”, desigur). Nu s-a voit nicicum replică la tumultuosul Cenaclu Flacăra, deşi într-o anumită (mică) măsură îi putea fi asemuit, ci, mai simplu, o ilustrare concretă şi convingătoare a zicalei „Nasc şi-n Moldova oameni”. Despre oamenii de artă fiind vorba în primul rând.

De remarcat că, din toate cele 13 ediţii, una singură (prima) a avut în sumar, pe post de articol de fond, o „tabletă de scriitor” cu evidentă încărcătură politică. Evidentă şi necesară, fiindcă astfel de „prefeţe” erau menite să adoarmă vigilenţe, acţionând ca şperaclu deschizător de sumare ce nu „consunau” deloc cu ansamblul şi substanţa manifestării. Situaţii care astăzi ţin de cel mai deplin firesc îi trezeau autoarei, atunci, uimiri peste uimiri: „A fost foarte important pentru mine că nimeni din conducerea Teatrului Naţional nu mi-a cerut vreodată să prezint spre aprobare o schiţă a programului, ori, şi mai rău, un desfăşurător detaliat. Că nimeni nu m-a sâcâit cu chestii de genul asta nu cred că merge, cealaltă s-ar putea să ne creeze probleme, uite, aici se vede coada unei… şopârle ş.a.m.d.” Drept pentru care Angela Traian a putut duce la capăt o construcţie culturală solidă, edificată pe temelia tradiţiilor ieşene (Eminescu nu a lipsit din nici o ediţie a „Jurnalului”), susţinută de prezenţa unor artişti de marcă din toate domeniile (scriitori, pictori, muzicieni etc.) şi consolidată previzionar de lansări ori confirmări ale unor tinere talente care – timpul a demonstrat-o – aveau să devină nume de referinţă în cultură europeană. Este instructiv de parcurs spectaculoasa listă a debutanţilor ce au onorat rubrica „vă propunem un nume nou”, spre a-i vedea, acum, ajunşi vedete cu prestigiu şi box office internaţional.

Important mi se pare faptul că personalităţile invitate la „Jurnalul artelor” dialogau cu publicul, la întrebările căruia aveau să răspundă Const. Ciopraga, Dan Hatmanu, Ioanid Romanescu, N. Turtureanu, Vasile Spătărelu, Dimitrie Gavrilean, Radu Negru, Dan Nasta, Liviu Suhar, Ion Baciu, Viorel Munteanu ş.m.a.

Un amănunt: la ediţia din 1984, de ziua lui Eminescu, au recitat versuri dedicate Luceafărului studenţi din Zair, Tanzania, Siria, Iordania, China, Iran…

Undeva, în textul albumului, autoarea sugerează ce a „mânat-o pe ea în luptă” – nevoia de a demonstra că, deşi vremurile erau „bătute în pioneze, bătute în cuie, bătute în piroane ca lespezile de mormânt (…) nu înseamnă că nu ne putem permite, măcar acum, dramul de luciditate, de realism” care, (de astă dată spunem noi), să readucă din uitare gesturile generoase şi cutezătoare izbutite cândva. Iar „Jurnalul artelor” asta a şi fost: un act de cultură în acord cu tradiţiile Iaşului, o sămânţă pusă în iarnă spre a rodi primăvara. Emoţionant, autoarea inserează o pagină dedicată „umbrelor” zecilor de personalităţi ce au onorat sumarele „Jurnalului” şi-s trecute acum în catastifele cereşti. Barem aşa să ne amintim de cei care au fost!

Cartea-i o apariţie singulară şi binevenită. Este scrisă cu o sinceritate ieşită din comun (de unde şi apariţia câtorva insuliţe suspectabile de pură naivitate) şi se înscrie merituos în rândul puţinelor mărturii despre un „a fost odată” nu numai arid, secetos, infertil, ci, în artă, şi rodnic.