Mircea Radu IACOBAN

Îl întâlnesc pe confratele E.M. și-l întreb cum a fost la manifestarea literară județeană cu tradiție și ștaif la care văd c-a fost invitat în pofida antipatiei ce știu că i-o poartă gazdele organizatoare. Amicul ridică din umeri: n-avea habar. „Păi, îi spun, figurezi în programul tipărit și pe afiș.” „Crede-mă, nu m-a invitat nimeni, nu știu nimic!” De unde se vede că, pentru echilibrarea de fațadă a opiniilor, pozițiilor, orientărilor, se alcătuiesc liste de invitați după rețeta „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Peste ani, scotocitorii în arhive vor putea să remarce deplina obiectivitate și imparțialitate în alcătuirea programului. Când, de fapt… Peste Prut, tot la un moment literar sărbătoresc, constat lipsa anticarului G., și el trecut în programul tipărit; cercetând mai departe lista, văd că absentează și alți „congresiști”, unii chiar de marcă. „Nu m-a invitat nimeni” – îmi va spune, mai târziu, anticarul. Unde-i unul, nu-i putere - și-or fi spus organizatorii, care primesc fondurile și în funcție de numărul invitaților…

 *

Într-un interviu, un coleg de generaţie menţionează (cu tâlc!) că sus-semnatul a luat cuvântul, la o întâlnire cu Ceauşescu, alături de Eugen Barbu. Simpla alăturare a numelor sugerează o identitate a intervenţiilor. Noroc că, între timp, s-au publicat stenogramele, de unde se poate vedea (n-am făcut niciodată caz!) că, atunci (eram foarte tânăr şi mai credeam că „sus” nu se ştie ce se întâmplă, de fapt, în câmpul literelor, pe undeva existând o asemănare cu împuşcaţii lui Stalin, ce mureau strigând „trăiască Stalin!”) am cerut, după cum bine se vede în textul stenografiat, dreptul literaturii la adevăr şi am condamnat, limpede şi explicit, cenzura. Atunci, confratele, şi el de faţă, a tăcut mâlc. Acum, încearcă să-şi valorifice tăcerea, trecând-o în contul aşa numitei „rezistenţe pasive”…

 *

Pe cât de dramatic, pe atât de bizar este testamentul lui Eugen Ionescu. Din care citez: „Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală (...) În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.” Fără comentarii...

 *

Am primit un e-mail tocmai din Ohio, USA, de la alboer@aol.com, intitulat atrăgător “Adevărul despre Brâncuşi”. Doctorul Traian Stoicoiu (a murit în 1999, în SUA) ar fi auzit, din gura lui Brâncuşi, că autorităţile române au schimbat nepermis denumirea lucrărilor, deturnând simbolistica lor reală. „Coloana infinitului” se voia un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial şi titulatura ei exactă era „Coloana sacrificiului infinit”. Al doilea monument, căruia îi spunem „Masa tăcerii”, se numea, în intenţia lui Brâncuşi, „Masa apostolilor neamului”. În fine, „Poarta sărutului” ar fi fost cea mai vinovat re-intitulată, fiindcă nu-i altceva decât „Monumentul reîntregirii neamului”: fiecare picior este alcătuit din patru stâlpi uniţi sus cu o grindă, astfel sugerându-se cele opt regiuni care trebuiau să se alipească patriei-mamă. Sărutul simbolizând unitatea.

 *

Omenirea veacului XXI nu pierde, clipă de clipă, doar integritatea stratului de ozon; la fel de inevitabil şi de iremediabil se macină învelişul de linişte al plantei. Paul Virilio atrăgea atenţia că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot şi viteză, liniştea devine o raritate şi o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniştea interioară, făcută de mult ţăndări (măcăiala din politica românească a devenit insuportabilă!) ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zideşte mai abitir decât Icarii de pe Argeş pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, şi dreptul la linişte, deşi-i o componentă esenţială a existenţei lui homo sapiens şi un atribut cert al libertăţii persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit ţi se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuţi, cu trăirile, opţiunile şi exclusivităţile tale. Un om ce s-a desăvârşit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniştea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniştea naşte ceea ce-i viu şi durează. De fapt, liniştea este cea care ne conectează la univers şi la infinit. Este rădăcina existenţei şi echilibrul vieţii”.