Mircea Radu IACOBAN

Putin a vrut să rupă gura târgului. Să recunoaştem: a izbutit. Cum aproape toată viaţa am construit spectacole, am pretenţia că ştiu ce cantitate de efort (artistic, fizic, pecuniar…) se investeşte în fiecare moment scenic. Ceea ce au izbutit ruşii depăşeşte însă chiar imaginaţia şi mă tem că întrece, ca interes, însăşi Olimpiada. Cum ar fi o prefaţă mai valoroasă decât însăşi cartea – vezi cazul Pseudokinegeticos.

Se vor înregistra, la Soci, noi recorduri olimpice – poate da, poate nu. Marele record în plan artistic este însă deplin omologat şi n-aş crede că viitoarele Olimpiade ar putea să-l întreacă vreodată. 3.000 de artişti şi 9.000 de persoane implicate în realizarea formidabilei reprezentaţii, iată o performanţă pe care doar Rusia putea s-o ofere. Sau, cine ştie, cândva, China, rămâne de văzut.

Dar nu în numărul celor angrenaţi în realizarea evenimentului inaugural rezidă valoarea mirificului spectacol, ci mai ales în inteligenţa artistică investită în edificarea fiecărui moment, în modernitatea viziunii, în noutatea soluţiilor tehnice şi în funcţionarea-ceas a întregului ansamblu. Scenariul în sine merită şi el aprecieri fără rezerve, fiindcă omagiind oraşe (Kostroma, Petersburg, Moscova), evenimente şi personalităţi, a ştiut să treacă peste evocarea prea apăsată a anumitor momente, altfel totdeauna prezente în spectacolele de gen. Cu marea delegaţie franceză în incinta stadionului ar fi fost nedelicate referirile la înfrângerea lui Napoleon. Războiului mondial abia i s-a sugerat prezenţa în fila istoriei prin două-trei repere sonore surdinizate – poate şi pentru menajarea emoţională a numeroasei delegaţii germane. În astfel de împrejurări trebuie ţinut seama de orice amănunt cu posibile reverberaţii – iar ruşii, grijulii, au făcut-o.

Nu s-a aprins un cerc olimpic? Simplă bâlbă tehnică. Pe vremea lui Beria s-ar fi găsit imediat grupul de sabotori responsabili, năimiţi de imperialiştii Unchiului Sam şi numai buni de Lubianka ori de Siberia. Acum, probabil, vinovatul va pierde o gradaţie la leafă pe două-trei luni…

Din alt punct de vedere interpretând festivitatea de deschidere, cârcotaşii au ceva dreptate. Cu enorma sumă investită s-ar fi putut construi zeci de spitale modern echipate. Ori, s-ar fi putut mări pensiile, foarte modeste în Rusia. Ori… ori…(dacă nu cumva, mai probabil, prezumtiva economisire n-ar fi înghiţit-o dotarea cu încă 3-4 submarine atomice).

Că spectacolul ar dezvălui un anume complex al ruşilor, trimişi, o vreme, în marginea interesului general şi nicidecum creditaţi cu minunea resurecţiei după dizolvarea URSS, iar e o ipoteză de luat în seamă. Oricum, s-a dat o enormă lovitură de imagine, de astă dată Katiuşa lor trimiţând lumii rachete cu încărcătură culturală şi focos… artistic. (Apropo de cultură: colega de comentariu tv a exactului Hobana ne-a informat că Einstein a fost… rus. Confundându-l, penibil, cu Einsenstein!)

Şi cum prima medalie a Olimpiadei de la Soci s-ar cuveni să-i fie decernată lui Putin, mă-ntreb aşa, într-o doară, care ar fi fost evoluţia României după 1989 dacă ar fi avut parte barem de un Putinel sau de un Putinaş autohton. Nu numaidecât că i-ar fi fost dres ţării prestigiul internaţional (al cărui zenit, ne place, nu ne place, se situează cam prin preajma călătoriei cu caleaşca regală din Londra), dar n-ar fi admis brambureala politică românească şi, chiar cu riscul suspiciunii de autocraţie dură, ar fi ştiut să pună piciorul în prag când şi unde trebuie. Nu putea fi vorba de o restauraţie (că nu prea avem ce restaura), dar, cu siguranţă, s-ar fi reconstituit în parametrii normali autoritatea publică. Când, în 2007, Putin a obţinut în alegeri scorul de 64%, presa franceză a anunţat că nu poate fi vorba decât despre o lovitură de stat. Pentru ca, tot în 2007, ultra-serioasa publicaţie americană „Times” să-i acorde titlul de „omul anului”!

Nu curge lapte şi miere prin pâraiele pravoslavnicei Rusii, 30.000.000 de ruşi trăiesc sub pragul sărăciei, dar ţara nu mai are datorie externă, puterea medie de cumpărare a sporit de şase ori, iar ritmul creşterii anuale depăşeşte 7%. Se poate spune că Rusia a renăscut, iar spectacolul de la Olimpiadă echivalează cu un semn de exclamare: „ăştia suntem acum, iată ce putem, respectaţi-ne!” Din nefericire, în istoria românilor numele Rusiei se asociază mai degrabă cu acţiuni malefice şi împilatoare. Sunt ultimul pe lista celor ce-l aprobă pe Putin-autocratul; mă aflu acolo doar pentru a recunoaşte rolul personalităţii în renaşterea unei ţări ce încearcă să se scuture de fantomele trecutului şi, încă, minune, preţuieşte arta.