Mircea Radu IACOBAN

Cât de banală, nesemnificativă și neinteresantă a ajuns apariția unei cărți! Bogăția de titluri – pe care o visam cândva! – s-a preschimbat în inflație de titluri. Am încercat un calcul. Cu toate că-i bazat doar pe estimări și aproximații, în mare, poate susține o concluzie de-a dreptul neașteptată: de fapt, nu se tipărește mai multă carte (fizic luată, ca unitate), ci mai multe titluri. Înainte de 1990, tirajele erau imense, iar numărul titlurilor, mult sub cel de acum. În 2013 (au început să apară datele statistice) tirajele continuă să rămână simbolice, în vreme ce titlurile s-au înzecit. Ceea ce înseamnă că aceeași carte, pe vremuri, ajungea la mii și zeci de mii de cititori, în vreme ce, azi, zece titluri tipărite în 200-300 de exemplare își află, în cazul fericit al vânzării (și al lecturii…) tot atâția cititori (de regulă statornici și cam aceiași mereu).

În numele accesului liber la tipar și al democrației culturii, sigur că-i minunat să admiri vitrinele ticsite ale librăriilor. Că mai mult de jumătate din cărțile expuse puteau foarte bine să nu apară, fiind în cel mai bun caz mediocre (și adesea nici atât), nu mai are relevanță: suntem un popor ce iubește cartea, uitați-vă cât se tipărește în România! În 1970, aflându-mă în Cuba și văzând aceeași singură copertă galbenă cu roșu etalată în toate vitrinele insulei, am crezut că-i vorba de cine știe ce promovare excepțională a vreunei apariții de mare importanță și răsunet. Aș! Atât se tipărise în acel an – un singur titlu! România a fost totdeauna departe de astfel de recorduri negative și chiar dacă drumul către tipar era teribil de încâlcit din pricina birocrației aprobărilor și vămilor cenzurii, au fost publicate, constant și-n tiraje enorme, operele reprezentative ale scriitorilor lumii și ale clasicilor români.

S-a editat și pseudo-literatură tezistă, dar și multe valoroase lucrări contemporane ce au izbutit să treacă proba timpului. Răsfățul de titluri în tiraje minuscule înseamnă că, de fapt… nu se prea citește. Titluri mai puține și în tiraje enorme (un exemplu: romanul lui Breban „Bunavestire” l-am tipărit în 120.000 de exemplare!) indică o reală pătrundere a cărții în largi spații ale socialului – rămase, acum, în afara unui interes barem comensurabil. Fără îndoială că vechile modalităţi, centralizate, de difuzare a cărţilor, ziarelor, filmelor etc. nu mai au cum să fie reînviate. Ele corespund unui anumit sistem social-economic şi-s posibile doar în cadrul respectivului sistem. Cândva, au avut rezultate spectaculoase: editurile şi tipografiile nu puteau face faţă tirajelor comandate de librari – iar tiraj comandat însemna tiraj plătit în avans şi în întregime. Ceea ce editorul de azi nici nu poate îndrăzni să viseze. După cum nici onor cititorul mileniului trei nu poate crede în cartea foarte ieftină şi larg accesibilă: înainte de 1990, preţul unui exemplar se stabilea, strict, prin calcule matematice şi era constituit exclusiv din adiţionarea costurilor de producţie. Chiar dacă ştiai că opul se va vinde cât ai zice peşte, indiferent de preţ, cifra ieşită din calcul rămânea bătută în cuie. Cu toate acestea, sistemul editorial, în ansamblul său, se susţinea – material – singur. Ideea general acceptată potrivit căreia vechiul regim subvenţiona cartea este falsă: titlurile de mare şi foarte mare tiraj susţineau apariţiile cu pierderi – dar aceasta se petrecea în interiorul sistemului şi se regla prin redistribuirea totalului veniturilor, fără nici o ,,injecţie” datorată bugetului statului. Evident, ar fi considerată hazoasă năzbâtie nostalgică propunerea de tratare a producţiei de carte din România contemporană ca un tot contabil din care să poată fi deduse susţineri pentru ieftinirea cărţii; azi, fiecare trăieşte şi moare singur. Așa că… asta e!

P.S.                  

Liberi fiind în liberă țară, ne este îngăduit dreptul la opinie. Ne-o păstrăm, firește, pe-a noastră, întărind cele spuse în articolul de joi: nu-i cu putință să-i tratezi pe basarabeni c-ar fi, in corpore, „o rușine de oameni”. Ba-i chiar o mare necuviință, câtă vreme „rușinea” asta de oameni a fost ori este alcătuită și din Haşdeu, Grigore Vieru, Alex. Mateevici, Gavriil Muzicescu, Alecu Russo, Const. Stere, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Eugen Doga, Paul Goma, Emil Loteanu, Ion Ungureanu și atâția alți moldoveni cu inimă mare și fapte pe măsură.