Mircea Radu IACOBAN

Iarnă cheală. Săniuțele ruginesc în balcoane, via dă ciudate semne de trezire, grâul, dezbrăcat și rebegit, așteaptă cu spaimă gerurile ce or să vină. Dac-or mai veni, fiindcă, se pare, n-avem parte doar de o iarnă atipică și capricioasă, ci de urmările fenomenului atât de prietenos intitulat „încălzire globală”. Unde-i iarna noastră? Întrebare străveche: troienele de altădată sunt evocate interogativ încă de pe la mijlocul lui 1400, când Villon scria „où sont les neiges d`antan?” Nu era, desigur, o referire doar la geruri și omăt, cât mai ales la iubirile și zilele ce nu se mai întorc, răscunoscutul vers rămânând să evoce inexorabila curgere a vremii (Vergilius: „Fuge timpul ce nu mai poate fi recuperat…”). Ni-l reamintim acum, la ceas de lungă secetă iernatică, când se împlinesc 60 de ani de la cea mai cumplită iarnă românească.

Marele viscol ce a îngropat Bucureștiul, în 1954, sub 4-5 metri de omăt, a fost, pentru elevul de 14 ani la Liceul din Suceava, prilej de… bucurie: școlile fiind închise în toată țara, s-a pomenit cu neașteptată vacanță. Hai la derdeluș! Au fost ceva vântoase pe valea Sucevei, dar troienele nu erau cu mult mai mari decât în anii trecuți – în vreme ce bucureștenii săpau tuneluri pentru a ieși din case; când, după 3-4 zile, s-a reluat cât de cât circulația tramvaielor, nici troleul nu se vedea din canioanele săpate de militarii-buni-la-toate. „Scânteia” a apărut abia la 5 februarie și a ajuns la Suceava după două zile, spre a ne informa în stilul epocii despre „succesele oamenilor muncii” care, înfofoliți, dădeau la lopată cu însuflețire și spor: „Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidărița utemistă Bugariu Ioana, o fată sprintenă, vioaie…” Ce-o mai fi făcând sprintena zidăriță? Dacă se uită pe fereastră, n-are cum să-și amintească zăpezile de odinioară…

În tot Bucureștiul nu exista, pe atunci, nici un utilaj de deszăpezire și au fost scoase tancurile. Spre a se constata, după topirile din primăvară, că șenilele terciuiseră și câteva autoturisme invizibile sub metrii de omăt… Vântul atinsese, în Capitală, viteza de 126 km/oră, iar stratul de zăpadă trecea, la Călărași, de 5 metri! În cartierul Grivița, precipitații de record absolut: 116 l/mp! Atunci a murit Ionel Teodoreanu, care cutezase s-o ia pe jos către Tribunal („am, n-am treabă…”). Frate-său, Păstorel, a trebuit să-l ducă la cimitir pe-o sanie improvizată din două schiuri și capacul sicriului. Poetul Vasile Voiculescu vedea trista întâmplare ca pe o simplă trecere: „Trăiesc în ulița copilăriei / Și mă găsiți când vreți la Medeleni”.

Fotografiile-martor ale iernii 1954, multe în posesia Muzeului Militar Central, oferă imagini de un spectaculos sinistru. Uitate, desigur, și, din fericire (sper), niciodată posibil să se repete. Ni le-a reamintit, în 2012, ministrul de Interne de atunci, Traian Igaș, care a pronosticat o iarnă cu grozăvii asemănătoare celor din 1954. N-a fost deloc așa, dar magazinele alimentare s-au golit instantaneu, mai să-ți vină a crede că intervenția ministrului n-a fost altceva decât un bluff publicitar! Nu știu cum se face, dar fiecare iarnă pe care o trecem începe să ni se pară atipică și rău prevestitoare. În 2006/2007, abia dacă a fulguit, iar termometrele arătau, în februarie, +4 grade la Băneasa. În iarna lui 1966 (dacă nu mă înșel) ieșenii au trebuit să înfrunte rafale de vânt cu viteze de ciclon – 160 km/oră. Pe acoperișul blocului în care locuiam n-a mai rămas nici o antenă tv - și pe atunci era pădure de antene, că nu exista tele-cablul. Vântul le-a dat jos și le-a clădărit pe toate într-o movilă suprarealist contorsionată, din care megieșii încercau să recupereze câte-o țeavă și-un cot de cablu. Cum e mai bine, ca atunci ori ca acum? Se schimbă hotărâtor clima? Nici asta n-ar fi mare noutate, de-a lungul veacurilor și mileniilor, pământul și-a mai reconsiderat făptura anotimpurilor. De-om trăi, le-om duce toate.

P.S.

Începe să mă calce pe nervi și să mă scoată din sărite statutul de țară tolerată cu care ne-a blagoslovit Uniunea Europeană! Coloniile, pe vremuri, barem știau că trebuie să asculte de un singur stăpân. Pe noi, ne urechește cine, când și cum poftește! Românii nu-s admiși în Schengen deși îndeplinesc toate condițiile, românii trebuie amprentați precum infractorii… iar prezidentul Schulz consideră „complet inacceptabil” protestul lui Ponta la adresa grobianului Brok, un om, zice Schulz, „de mare integritate”. Adevărat, Ponta s-ar cuveni să-și mai perie diplomatic intervențiile, dar câtă vreme Schulz n-a avut nici o remarcă la adresa chestiunii în sine, este clar că susține insulta amprentării. Rușinos!