Mircea Radu IACOBAN

Domnule Mircea Sandu,

Știu că-i greu când ți se ia jucărica și, dintr-odată, te trezești pe tușă: lumea ți se pare meschină, ingrată, nedreaptă, te acrești și te victimizezi, pentru ca, în cele din urmă, să înțelegi și să accepți că totul pe lumea asta are un început și un sfârșit. E-o neclintită lege a firii, nimeni n-are „temei legal” s-o conteste, fie și numai în forul interior, câtă vreme, veac de veac, tot omul a trebuit să i se supună făr-de exceptare și făr-de-crâcnire. Nici onorurile, nici funcțiile nu ne sunt date până la capătul zilelor – a înțeles-o până și Ceaușescu, care, oricât i se urcase la cap, a refuzat, la nu mai știu ce Congres, să fie desemnat oficial președinte pe viață. Constat că Dvs. vi se pare normal să dețineți în vecii vecilor președinția FRF, fie ea și „doar” de onoare, drept pentru care ați început amenajarea ditamai biroului cât un careu de șaișpe în care… ce veți face? Veți continua să trageți sforile, ca și până acum, în amărâtul nostru de fotbal românesc? Dacă-i așa, de ce să vă mai schimbăm titulatura? Dacă nu-i așa, la ce bun altă costisitoare înscăunare? Sigur, nu-i normal să anticipăm polemic viitoare evoluții; s-o vedea după 5 martie cum s-or orândui responsabilitățile la FRF, așa că, deocamdată, la acest punct rămânem în stand-by. Până atunci, încercăm să înțelegem „fără ira et studio” hotărârea Dvs. de „a accepta” o rentă viageră de 5.000 de euro lunar (după unii, nu rentă, ci salarizare a președintelui de onoare – tot pe-acolo-i).

Citez din declarația Dvs.: „Pe cine deranjează că accept o rentă viageră?” Iaca, pe mine, de pildă - și, aș putea spune, chiar… teribil! Dar și pe toți cei cu care am comentat parascovenia, fie c-a fost vorba de profesori universitari, oșteni, șoferi de taxi, poștași, antrenori, măturători de stradă. Iar o a doua declarație mi se pare incredibil de obraznică: „Așa puțin? Doar 5.000 de euro? După 50 de ani de fotbal, poate că merit.” I-auzi! Nu știu cum de se leagă, dar vine de la sine referirea la același Ceaușescu, câtă vreme și el făcea paradă de cifra fatidică 50 când își număra („unul la Prefectură…”) anii de „activitate revoluționară”. Dvs. aveți 62 de ani – mulți înainte cu sănătate, c-ați avut o cumpănă și, din fericire, ați izbutit s-o depășiți. Adevărat, cheltuind 200.000 de euro pentru tratamentul de la Nisa, dar nu din buzunarul propriu, ci investiți de FRF. Desigur, cu aprobarea legală a Comitetului Executiv. Quod licet Jovi, non licet bovis – mai cunoașteți vreun caz în care FRF să fi suportat asemenea costuri pentru tratamente în străinătate? Iar ca să contabilizăm cei 50 de ani în folosul fotbalului românesc, se cuvine să-i scădem din 62. Rămân 12. Care va să zică, încă de la 12 ani fericiți fotbalul? Cum? Și care-s marile merite în virtutea cărora ați încasa o rentă viageră mai mare de două ori decât aceea a Nadei Comăneci? Devenit președinte de onoare al FRF, ați avea, în aprilie 2014, cu tot cu ceea ce primiți de la UEFA ca membru al Comitetului executiv, un venit total lunar de 10.300 de euro. Iar salariul unui parlamentar european nu trece de 8.000 de euro! Să-l mai comparăm și cu leafa unui profesor, unui funcționar, unui medic? De felul lor, românii sunt generoși și-s sigur că, la o adică, nimeni n-ar cârti dacă fotbalul românesc n-ar fi ajuns, sub înțeleapta Dvs. diriguire, în halul de nenorocită impotență în care se află. Știu că pentru cei care trebăluiesc în fotbal, fie la vedere, fie în tenebroasele-i subterane, 10.300 de euro pe lună reprezintă un mizilic, noi, cei care ne scandalizăm de proporțiile sumei fiind considerați pigmei nenorociți, incapabili să înțeleagă că-i vorba despre „bani privați”, exceptați de la orice contestare. Adicătelea, n-au nici o legătură cu prețul biletului pe care tot românul îl plătește la meci, cu încasările de la TVR, cu investițiile statului în infrastructură, cu subvențiile asigurate de primării echipelor ș.a.m.d.

Ne căinăm că n-avem sport de masă, că n-avem centre de copii și juniori, că mai nimeni nu vine din urmă – ei bine, cu banii încasați total nemeritat de Dvs., s-ar putea nutri consistent viitorul acestui fenomen pe care-l considerați „privat”, deși ar trebui tratat ca bun (ori, mă rog, rău) național. Constat că ați pierdut complet legătura cu adevăratele și tristele realități românești, ceea ce, poate, explică nesimțirea cu care pretindeți ceea ce nu vi se cuvine. Înapoi cu picioarele pe pământ, domnule Mircea Sandu!