Mircea Radu IACOBAN

În prima săptămână a lui 2014, „Bad Politics” ne face cadou clasamentul „la zi” al IQ-ului fiecărei țări (mai bine zis, națiuni). Suntem asigurați: cifrele privind coeficientul național de inteligență „au fost stabilite pe baza testelor efectuate prin sondaj pe o perioadă îndelungată, pe diferite grupe de vârstă, comparat apoi cu cel al țărilor vecine sau comparabile. Eșantioanele au fost de minimum 50.000 de persoane, selectate după norme statistice. Pentru țările în care a fost imposibil de determinat acest coeficient, studiul (i-auzi, studiul! – n.n.) s-a bazat pe principiul potrivit căruia țările învecinate au un nivel al IQ-ului relativ similar.”

Relativ similar? Carevasăzică, simpla vecinătate Rusia-Mongolia ar îndreptăți aplicarea formulei „spune-mi ce vecini ai, ca să-ți zic cât de deștept ești”? Enormitate! Consider că absurdă și complet neștiințifică este alcătuirea de clasamente al IQ-ului pe națiuni (S.J. Gould vorbea despre „rasism științific”), pe grupe de vârste, pe sexe, pe profesiuni etc., etc., în virtutea cărora se concluzionează că șoferii sunt mai prostănaci decât tinichigiii și dentiștii mai isteți decât contrabasiștii.

În recentul clasament, cetățenii Coreei de Nord (IQ=105) sunt mult mai inteligenți decât finlandezii (97), polonezii (99), elvețienii și suedezii (101), germanii (102), americani (98) ș.a.m.d. La ce le-o fi folosind deșteptăciunea nord-coreenilor? Poate pentru validarea zicerii „prea multă minte strică”! Să fi fost testați „o perioadă îndelungată” 50.000 de nord-coreeni? Cine, cum și când a cutezat astfel de teste într-o țară închisă, în care dacă pozezi un strat de flori ajungi la răcoare pentru spionaj? Și cum s-a alcătuit lista subiecților selectați, nu cumva cu aprobare nominală și ca sarcină de partid? Celor 50.000 de nord-coreeni li s-a măsurat capacitatea manipulării simbolurilor numerice, nivelul înțelegerii verbale, fluența discursului („Trăiască marele dascăl Kim Ir Sen!”), vizualizarea spațială, memoria asociativă, viteza percepției raționamentului și inducției etc., etc.? Iaca, nu cred! Mai degrabă aș zice că s-a aplicat formula vecinătății, numai că invers cumva… deoarece Coreea de Sud are, în tabele, un IQ inferior Coreei de Nord! Incredibil!

Nouă, românilor, ni s-a atribuit un loc modest, cine mai știe, poate onorabil: IQ=94, cât al turcilor, dar inferior celui al rușilor (96), ungurilor și polonezilor (99), slovacilor (96), slovenilor (95), spaniolilor (99), suedezilor și elvețienilor (101), și – atenție! – cetățenilor Republicii Moldova (IQ=95). Avem, deci, mai puțină minte decât frații de peste Prut! Mai știi, așa o fi… Să zicem că 50.000 de cetățeni români s-au descurcat mai greu decât moldovenii cu testele doldora de triunghiuri, pătrate și cerculețe colorate. Posibil. Eu, unul, am încercat (există testele oficiale pe internet) și m-am uitat la ele ca mâța-n calendar. N-am izbutit mai nimic – fără îndoială că nepracticarea cuvintelor încrucișate și lipsa flagrantă de pricepere într-ale geometriei și, în general, într-ale matematicii, la o adică m-ar descalifica total și m-ar face de râs – după cum badea Gheorghe de la Glodenii Gândului s-ar putea să se descurce onorabil, așa că media inteligenței românești ar duce-o-n jos chiar prestația subsemnatului. Asta e! Suspectez ridicola frăsuială „științifică” de improvizație și manipulare. Să zicem că testele invocate au existat în realitate și în baza lor s-a putut afla cine-i mai isteț decât altul.

Dar ce facem cu ierarhiile ce stabilesc IQ-ul în cazul unor subiecți morți de secole? Când și cum au rezolvat eminenții înaintași pătrățelele colorate? Ori se poate și făr-de ele? Atunci, unde mai e rigoarea (pretins) științifică a investigației? Cum-necum, s-a stabilit (?) că Newton avea un IQ de 190, Michelangelo, 180, Goethe, 179, Galileo și Beethoven, 165, Einstein, 160, Copernic, 150, Napoleon, 145, Washington 140 ș.a.m.d. Ca să nu mai vorbesc despre celălalt faimos test standardizat, acela al „coeficientului cultural” (CQ), care-i plasează pe americani înaintea multor națiuni europene. Așa că… citez dintr-un cotidian american: doar 12% din cetățenii Statelor Unite știu că Uniunea Sovietică nu mai există, 78% cred că războiul de independență a fost împotriva japonezilor, numai 9% dintre americani au auzit despre Beethoven și doar 3% despre Bach. Studenții care au început facultatea în 2009 nu știu să scrie cursiv, n-au auzit că Iranul și Irakul au fost în război, pentru ei Iugoslavia n-a existat niciodată, iar Michelangelo este numele unui virus informatic.

Drept pentru care îmi permit să cred că toate testele și cifrele medii în temeiul cărora se stabilește clasamentul deșteptăciunii nu fac doi bani în fața aforismului lui Schopenhauer care spune, simplu, că „Inteligența nu este o mărime extensivă, ci intensivă (…), o adunare de gogomani nu face cât un singur om deștept”. Quod erat…