Mircea Radu IACOBAN

Istoria teatrului nu ostenește, filă de filă, să înregistreze piedicile, „năcazurile” și „împresurările” pe care tânăra scenă moldavă a Naționalului ieșean le întâmpina din partea cui te-ai fi așteptat mai puțin, în pofida unanimității declarațiilor de prețuire a instituției și a misiunii ei formativ-educative. Două documente, unul din 1833 și celălalt din 1851, despre care n-am văzut nicăieri făcându-se vorbire până acum, aduc informații care, probabil, dintr-o anume jenă, au rămas necunoscute și, desigur, necomentate. Istoria este, însă, istorie și menirea ei nu poate fi alta decât consemnarea cu deplină obiectivitate a evenimentului, fie că ne convin semnificațiile lui, fie că nu! La 13 septembrie 1833, mitropolitul Veniamin, personaj cu mari merite nu numai în istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar și în cea politică, fiind de două ori caimacam al Moldovei, adresează Stăpânirii o suplică „în privirea răsfățărilor publice” prin care solicita interzicerea reprezentațiilor teatrale la anumite date din calendarul bisericesc, anexând o „listă a sărbătorilor și în agiunul cărora nu să pot face teatruri”. Greu de explicat de ce intervenția din 1833 (când Teatrul Național din Iași nici nu exista!) a fost aprobată de domnitorul Ghica tocmai în 1851, adică după 17 ani! Cu atât mai mult cu cât nici nu-i fusese adresată lui, ci administrației militare ruse de atunci, iar Veniamin răposase de mult (1846) la Mănăstirea Slatina, după ce domnitorul Sturdza l-a scos (1842) din scaunul mitropolitan.

Cine și de ce „s-a învrednicit” să repună pe rol un demers întreprins cu atâta vreme în urmă și în cu totul alte condiții de un mitropolit trecut la cele sfinte și a cărui solicitare nu putea avea în vedere reprezentațiile de mai târziu ale unei trupe teatrale profesioniste? Și de ce a fost contrasemnat de Vodă fără nici o obiecție, deși, chiar la prima vedere, se observa că reprezintă o însemnată piedică în propășirea scenei moldave? Sunt întrebări la care, poate, vor încerca să răspundă cei îndreptățiți s-o facă, adică cercetătorii istoricii Bisericii.

Lista lui Veniamin, aprobată de Vodă Ghica, aproape că lăsa Teatrul Național fără… obiectul muncii, interzicând orice reprezentație teatrală în zilele posturilor, plus cele şapte zile ale Săptămânii Patimilor, apoi „spre toate duminicile anului”, adică 54 de sâmbete, dar și „spre toate sărbătorile”, adică și ajunul acestora, urmând, desigur, cu atât mai mult respectarea strictă a sărbătorii propriu-zise, adică Sf. Vasile, Boboteaza, Sf. Ioan, Sf. Grigorie Teologul, Sfinții Trei Ierarhi, Întâmpinarea Domnului, Paștele (3+1 zile), Sf. Gheorghe, Înălțarea, Sf. Constantin și Elena, Sf. Apostoli, Schimbarea la față, Adormirea, Tăierea Capului Sf. Ioan, Nașterea Născătoarei, Înălțarea Sf. Cruci, Cuvioasa Parascheva, Sf. Dimitrie, Sfinții Arhangheli, Intrarea în Biserică, Sf. Neculai, Sf. Spiridon, Crăciunul (3+1 zile).

Dacă ne luăm strict după formularea „lista sărbătorilor și în agiunul cărora nu să pot face teatruri”, rezultă că interdicția se aplică și tuturor duminicilor de peste an, așa că totalul zilelor oprite ajungea la… 202. Scăzându-le din 365, ar mai rămâne 163, numai că trebuie luată în calcul și pauza dintre stagiuni, care, fără determinare precisă, oscila între 5-6, ori chiar 7 luni. Sigur că, pe timpul verii, datele calendaristice interzise de Veniamin se cuvin scoase din totalul general, dar, oricum, noua lege (că, odată semnată de Vodă, lege era!) îngăduia Naționalului doar să încerce a se strecura printre feluritele sărbători religioase (și ajunurile acestora!), ținând sala închisă taman sâmbăta și duminica, atunci când serile par cele mai potrivite pentru invitarea ieșenilor la teatru! Ca și sărbătorile, de altfel.

Încerc explicații: la 1833, Moldova aflându-se sub ocupație rusă, nu-i exclus să-i fi fost impus lui Veniamin rânduieli proprii pravoslavnicii Rusii, dar, oricum, aprobarea după 17 ani, în cu totul alte condiții, sugerează o „lucrătură” cât se poate de… laică la adresa tinerei scene românești. Cine, ce, cum rămân să afle cei care cercetează mai în amănunt fondurile documentare. Nouă nu ne rămâne decât să încercăm a vedea cum a primit interdicția Teatrul Național și care vor fi fost efectele. Nici unul! De prin 1858 pare a fi scos de sub interdicție ajunul sărbătorilor. Din 1868 (când evidențele sunt mai limpezi) se joacă în toate duminicile. Așa că apar alte întrebări: cum s-a putut încălca un răspicat pricaz domnesc și de ce Mitropolia n-a protestat, cerând respectarea Hotărârii din 1851? O posibilă explicație: capitala se mutase la București, vechile legiuiri ale Moldovei nu se puteau aplica doar la Iași, ci în tot teritoriul Principatelor Unite, iar ciudățenia deciziei excesive a lui Ghica n-avea cum „prinde” în noul context social-politic, mai deschis, și, barem în intenții, mai elevat…