Mircea Radu IACOBAN

În 20 de ani de hărmălaie politică românească am izbutit să strâmbăm, dacă nu chiar să ciobim oglinda, așa că greu se mai vede chipul cel adevărat al țării, mai ales din pricina îngroșării peste măsură a ridurilor. Cum-necum, s-a adunat un zăcământ de ură în stare gemă, cea mai întristătoare rămânând ura față de noi înșine. Cu străveche pricepere românească, am scos carul înfundat în șanțul drumului, spre a-l prăvăli în șanțul celălalt: nu mai suntem frumoșii lumii („avem un tineret minunat…”), ci hâzii ei, demni de disprețul companionilor europeni. Culmea-i că Europa ne percepe mai îngăduitor și mai lucid decât o facem noi înșine, filmele care circulă acum pe internet (am scris despre ele cu alt prilej), dar și destule articole din presa continentală înfățișând o Românie-revelație, foarte departe de caricatura pe care unii superrafinați autohtoni încearcă s-o promoveze și afară, în lume, și-n subconștientul nației.

Articolul pornit prea fățiș cu o intenție anume, pro sau contra adică, îl simți de la o poștă; pur și simplu nu se cuvine luat în seamă, chiar dacă, poate, „rimează” cu propriile-ți convingeri. Buna intenție, odată detectată, certifică însă demersul publicistic și-i dă credibilitate, mai ales când nu-i creația unui condei înregimentat, indiferent în care armie. Este cazul unui text publicat de englezul Paul Wood, licențiat în drept la Cambridge și Londra, stabilit în România din 1998, unde practică o profesie inedită la noi – „head hunter”, adică, specialist în recoltarea de personal potrivit pentru poziții de conducere. Îndeletnicire ce i-a adus o remarcabilă capacitate de detectare caracterologică și de disociere a esențialului de neesențial. Are o scriitură inteligentă și rafinată, adesea sclipitoare, cu care zugrăvește „România lui”, văzută de un englez ce-o compară mereu cu realitățile britanice. Multe dintre observațiile lui surprind – cum ar fi, de pildă, comentariul la faptul că televiziunea română emitea, cândva, doar două ore pe zi: „asta înseamnă că, până la revoluție, românii au fost la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate, în schimb, au avut timp pentru citit, povestit, băut vin și practicat seducția, care era sport național.” Da, se pare că așa-i: între altele, închipuiți-vă că l-am fi văzut pe Ceaușescu pe ecran 12 ore pe zi în loc de două, doar fondul emisiunilor n-avea cum să se schimbe!

Iată portretul ce-l face Wood nației din câteva linii: „Românii sunt latini înconjurați de maghiari și slavi, uitați în partea greșită a Europei (n.n. - n-aș spune „greșită”, ci oropsită). Deși sunt săraci comparativ cu alții, oamenii par mai fericiți decât în cele mai multe țări. Sunt deschiși, prietenoși, calzi, întotdeauna omenoși, de obicei la nivel emoțional. (…) Sunt foarte afectuoși, cei mai generoși și buni oameni, dar pot fi surprinzător de cruzi și de răi (…), sunt cu mult mai prietenoși decât englezii, dar mult, mult mai rezervați. Sunt foarte mistici, dar cu picioarele pe pământ. Sunt foarte <de pe altă lume>, dar și materialiști deseori. Sunt foarte romantici și, totuși, brutal de neromantici. Încearcă din greu să fie cinici (…). Românii care aveau în jur de 22 de ani în 1989 sunt, de obicei, mult mai citiți decât englezii. Cei care au lecturi mai puține au, totuși, surprinzător, o uriașă cantitate de cunoștințe despre istoria lor medievală și se mândresc cu asta (…). Când am venit aici, România părea cam ca (n.n. - Anglia) pe la 1932. Acum, pare cam ca (Anglia) la 1964.”

Un loc aparte în însemnările lui Wood este destinat Bucureștiului: „Havana Europei este și astăzi, probabil, în multe privințe, una dintre cele mai interesante capitale europene (…), orașul ăsta are atâta energie! Ca la 21 de ani, comparativ cu Londra sau Parisul, care par a fi trecut de 50 (…). Noul centru vechi mă irită, dar e plin de viață și de distracții. Dacă n-ar fi apărut totul din neant, peste noapte… dar mă bucur că s-a întâmplat, chiar dacă mult mai târziu decât te-ai fi așteptat, ca multe alte lucruri din România. Și arată mult mai bine decât civilizatele zone istorice din alte capitale. Cu siguranță, bate Covent Garden (…). Românii au un minunat simț al umorului, chiar asemănător cu cel al englezilor, foarte ironic, extrem de negru (…). Bucureștiul este plin de biserici splendide, aproape necunoscute. Nimeni nu pare să fi auzit de unele dintre cele mai frumoase (…). Românii respectă inteligența și învățătura. În Anglia ești mult mai admirat dacă ești bun în sporturi…”

Pe parcursul articolului se presară, desigur, și probe de umor și paradox britanic: „Le-am spus tuturor să vină în România, dar sunt tare fericit că nimeni nu îmi urmează sfatul.” Asta pentru a-și îngădui spectacolul contra-replicii, când un prieten îl întreba „Știi care-i cel mai bun lucru când trăiești în România? Să te gândești la prietenii tăi din Anglia cărora le este milă de tine că ai venit aici.” Un articol care simți că-i adevărat, născut iar nu făcut. Chiar un model, aș spune.