Mircea Radu IACOBAN

Un film în trei episoade circulă pe internet… contra curentului. În vreme ce dinspre București năboiesc pelicule (scurt metraje, lung metraje, clipuri, nu contează) inspirate din urâtul românesc (care, din păcate, există din belșug și nu se cuvine ascuns sub preș, numai că insistența cu care-i căutat și răsfățul cu care-i exhibat strâmbă oglinda, deformând imaginea unui tărâm pe cât de binecuvântat, pe atât de oropsit și de vremi și oameni), din sensul celălalt încep să vină filme ce privesc România ca marea surpriză a Europei. Filme care, desigur, nu-s făcute de români. De fiecare dată când vizionezi un scurt metraj de-al nostru dedicat revelării „eternei și fascinantei Românii” (e-un titlu inspirat, nu văd de ce l-am trece la index), afli, în final, că a fost comandat de cutare și plătit de cutare, cel mai adesea în scop propagandistic-turistic. „De bună voie și nesilit de nimeni”, nici un realizator nu pare tentat să încerce descoperirea României Pitorești, profunde și adevărate – ori, mai degrabă spus, redescoperirea ei, fiindcă, preocupați obsesiv de copiii străzii, de vagbonzi, de mizeria rurală, de drogați, de ruina industriei, de splendoarea turlelor țigănești, de subfinanțarea spitalelor etc., etc., etc., nu mai aflăm nici răgaz și nici motivație pentru investirea dramului de interes de pe urma căruia să fie revelată și fața luminoasă și nefardată a plaiului mioritic. Noroc c-o văd străinii!

O adevărată lecție ne dă britanicul Charlie Ottley, autorul mediu-metrajului „Wild Carpathia”, un autentic poem cinematografic dedicat Transilvaniei. Îl are ca invitat pe prințul Charles și-i de-a dreptul emoționant să-l auzi pe moștenitorul tronului Angliei spunând că „România îți hrănește sufletul”, că, mai ales aici, „Natura este în noi, dar, cumva, o negăm” și că s-ar cuveni imperios „Să așezăm natura în centrul lucrurilor”. Cadru cu cadru se înfiripă peisaje unice prin puritate, curăție, lumină caldă, și defilează propuneri de portrete ale unor localnici parcă scoși din matca timpului spre a oficia în templul naturii transilvane.

Nu știu dacă prințul Charles cunoaște Bucovina; dacă nu, rămâne să sperăm c-o s-o facă. Neîndoielnic, acest mare prieten al naturii și-ar completa spectaculos repertoriul impresiilor privindu-i pe români și România…

Pe net s-a postat recent și un alt filmuleț, de astă dat de arhivă, tot englezesc (British London Pathe), realizat în1964 – deci, în urmă cu jumătate de veac. E-o perioadă de care ezităm să ne mai amintim, dar documentarul filmat în toate colțurile României demonstrează că, oricând, indiferent de apăsarea politicului, țara rămâne țară, munții, munți, marea, mare și oamenii, oameni. E înduioșător să revezi mașinile Volga și autobuzele Skoda, primele blocuri (la vremea aceea încă nu se construiau „cu toarta înăuntru…”), salba mănăstirilor, să-ți admiri bunicii și străbunicii răsfățându-se la Mamaia, schiori la Predeal, cai alergând pe hipodrom, sondori, fotbaliști, pionieri, cântăreții, balerine, nu numai din alt veac, ci și dintr-o altă lume. Care tot românească a fost – și le datorăm recunoștință cineaștilor britanici de la „London Pathe” – într-un fel, anticipau revelațiile prințului Charles. Foarte necesare aceste priviri din afară, fiindcă, altfel, a devenit voluptate naţională şi probă a rafinamentului elevat negarea internă a valorilor româneşti, ovaţionată de aplaudaci dornici să se înscrie în trendul „europenizării decomplexate”.

Dacă trecem pe tărâmul literaturii, să notăm că (de pildă) nimeni şi niciodată nu s-a gândit, în Ungaria, să-i aplice lui Petöfi tratamentul pe care românii i l-au rezervat lui Eminescu („poezia lui nu-mi spune nimic”!) şi nici unul dintre reproşurile aduse „receptării festiviste”, demodării totale etc., etc. nu s-a aplicat vârfurilor literaturilor vecine. Lui Eminescu, român neaoş, i s-a pus mai întâi la îndoială apartenenţa la propriul neam, fiind suspectat de a fi (apud Călinescu, p. 443) „turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean” – numai român, nu! Maghiarii n-au acordat strop de relevanţă faptului că tatăl lui Petöfi era sârb şi mama, slovacă (nici nu prea ştia ungureşte). Pe vecinii noştri nu-i deranjează deloc titulatura de „poet naţional” acordată lui Petöfi; dimpotrivă, au promovat-o în enciclopedii („Goodreads” ş.a.) alături de alte formulări „vinovate” imputate la noi receptării lui Eminescu: „poet naţionalist” („Dictionary Fairlex”), „poet patriot” („Nation Master”), „instituţie naţională” (IMDb-Meitschi).

E doar un exemplu, pot aduce zeci. De unde și morala: n-o să ne respecte nimeni înainte de a ne respecta noi înșine!