Mircea Radu IACOBAN

Vin sărbătorile. Crăciunul nu-și va pierde niciodată încărcătura de solemn și copilăresc, și sfânt, și sărbătoresc, dar mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea Anului Nou? Cinstit vorbind, temeiuri straşnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneţi că vă copleşeşte fericirea fiindcă aţi îmbătrânit cu un an, nici că bilanţul celor 365 de zile scurse va fi fost formidabil, nici că aveţi siguranţa unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ţi-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditaţii pe tema sic transit, abia apoi urmând cufundarea în carpe diem.

Cu excepţia celor (puţini) care-şi pot investi cu ceva siguranţă nădejdile în darurile anului din prag (absolvenţii cutărei şcoli, mirii hărăziţi cununiei, viitoarele mămici în pragul sorocului, datornicii ce scapă de rate, puşcăriaşii în prag de eliberare, proprietarii mutaţi în casă nouă, căpşunarii întorşi la vatră cu teşchereaua binișor căptușită, artiştii ce-or izbuti să-şi trimită în lume opera capitală...), restul muritorilor n-au a aştepta de la 2014 decât certitudinea creşterii prețurilor și a măririi birurilor. Altceva? Sforăraie politicianistă dâmboviţeană de doi bani, conviețuire poticnită într-o Europă ce-şi are grijile și interesele ei, apoi, desigur, întreg cortegiul de nevoi, dorinţe, aspiraţii, izbânzi, eşecuri, totul proiectat pe un fundal incert, în tonuri de gri.

De ce să ne bucurăm? Dar, mă-ntorc şi zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. Copiii, nepoţii, strănepoţii au crescut. Am mai rânduit câte-un lucruşor nou prin casă. Au prins ceva cheag şi tentativele de navigare prin meandrele economiei de piaţă. Cei ce au muncit cinstit şi spornic, nu că l-au prins pe Dumnezeu de un picior, dar şi-au văzut proiectele intrând cât de cât pe rod fără să-i pască spaima ilicitului. Pensiile încă mai există, ba, se zice, vor căpăta și-o mărire simbolică, salariul minim se căznește să salte şi el, timid – urmând să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul. Paradox: nimeni n-are bani, dar ţara continuă să se umple de vile şi maşini de lux. Da, e ceva, numai că, de s-ar scormoni o țâră, s-ar putea să mai iasă la iveală și… altceva. Pușchea pe limbă!

Dincolo de ghirlandele luminoase ce-or împodobi cu dichis brazii din centrul oraşelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii şi de animaţia stereotipă a concertelor oferite pe bandă rulantă onor poporanilor, sosirea lui 2014 îngăduie mai multe speranţe, dar şi mai multe îngrijorări decât răposatul 2013. Datoriile externe cresc. Schimbarea de la Cotroceni se va petrece abia peste 12 luni și cine știe ce-o să se mai întâmple până atunci... Consumăm mai mult decât producem. Școliții, dar și pălmașii necalificați evadează către orizonturi mai prospere. Agricultura a avut parte de un an excelent (cine să știe câtă ploaie mai dă Domnul și la anul?), dar rămâne răsfirată, dezorganizată și foarte departe de potențialul ei real. Sănătatea planetei continuă să se şubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-şi retează singur craca de sub picioare. Reprimarea marii corupţii încă se căznește să depășească momentul caltaboșilor din 2007, în vreme ce adevăratele „tunuri” abia încep să iasă la iveală, lezând sfere ale invincibilității tradiționale.

Ei bine, cele înşirate mai sus, şi câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. O clasă politică onestă şi le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, cu adevărat național prin substanță și țel – dar, cel puțin deocamdată, sortit să rămână fata morgana, câtă vreme energiile se consumă în aiuristice lupte între persoane şi palate. Oricum, românii au datoria să spere şi să creadă în virtuţile lui 2014. Cei 23 de ani postdecembrişti au lăsat în urmă panaş de datorii neonorate. Horaţiu spunea: „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; să nădăjduim că 2014 va şti să și aducă, spre a se înscrie în fila istoriei recente ca reper al unei noi resurecţii româneşti. Să credem, deci, în virtuțile lui 2014, chiar dac-ar fi să investim mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o investiţie rituală: au făcut-o mereu strămoşii, o facem noi, or s-o facă şi urmaşii urmaşilor noştri.