Mircea Radu IACOBAN

Numărului de vineri al ziarului „Pro Sport” îi lipsește doar chenarul negru, de doliu, în fiecare pagină. Adevărată ceremonie funebră! Despărțirea de un ziar echivalează cu plecarea definitivă a unui prieten. Redactorii – nu pot să le spun „foștii redactori”, fiindcă le-aș răpi iluzia continuării pe net cu același impact asupra cititorului și cu aceeași putere de influențare în lumea sportului a răposatei gazete transplantate din tipografie în eterul electronic, semnează la unison texte triste, în pofida afișării unui dubios optimism de circumstanță. De fapt, nici ei nu cred că „Pro Sport” va mai fi ceea ce a fost. Iar garnitura redacțională nu-i deloc de lepădat: Ovidiu Ioanițoaia, Dorin Chioțea, Dan Filoti, Alin Buzărin, Lucian Lipovan, Mihai Mironică și ceilalți, adevărat buchet de condeie exersate și de apreciat profesionalism, să nu poată ține în viață ediția tipărită a gazetei? Explicabil totuși, câtă vreme nu calitatea scriiturii contează în primul rând, cât insomniile și indigestiile bancare.

E-o iluzie că relaționarea proprie economiei de piață funcționează fără greș și pe tărâmul gazetăriei, adică rezistă făr-de îndoială cel mai bine și mai cinstit scris. În afara câtorva ziare ce izbutesc să-și mențină obiectivitatea și echilibrul, astfel continuând să intereseze și să atragă, o mulțime de foi mult mai insignifiante și mai necitite decât „Pro Sport” continuă să orneze în van tarabele, cu retur peste numărul exemplarelor vândute. Au un înger păzitor tare-n portofel și evident interesat de sprijinul politic ce-l oferă o gazetă „de casă” – serviciu ce nu i-l poate asigura cu aceeași eficiență o publicație profilată exclusiv pe sport… Lumea presei românești este, de vineri încoace, altfel și mai săracă. Câți dintre microbiștii-cititori au cum (și chef) să acceseze internetul? Și se mai poate compara greutatea opiniei tipărite cu aceea a fulgurantului net? Nedumirește și așezarea contra naturii sub umbrela „Ziarului Financiar” - dar, la urma urmei, nu contează cine plătește. Muzica să cânte!

Nu-i vorba, desigur, despre o plecare definitivă din peisajul presei noastre, ci mai degrabă de o retragere pe „poziții dinainte stabilite” (sintagmă care, în cel de al Doilea Război Mondial, încerca să ascundă eșecurile pe câmpul de luptă). Să nu rămânem, însă, doar în ipostaza lăcrimoasă și să recunoaștem bărbătește ceea ce-i de recunoscut: mai ales în ultimul an, „Gazeta Sporturilor” a avut un finiș net superior celui izbutit de „Pro Sport”, chiar dacă (sau poate tocmai de aceea?) lasă impresia că fărâmițează excesiv pagina. Oricum, exista concurența – totdeauna benefică; acum, a rămas pe baricade numai gazeta lui Tolontan. Căreia cei de la „Pro Sport” îi prevăd (neelegant!) destin asemănător, adică, tot sublimarea în eter. Sper să nu se întâmple.

*

Și fiindcă tot vorbim despre gazetărie, nu-i deloc lipsit de interes să răsfoim cartea lui N.D. Fruntelată „Gazetăria, viața și dragostea mea” (Ed. Ravex Coms, 2013). Sunt mărturii „despre cei 40 de ani trăiți în presa celor două dictaturi ce mi-au fost date, dictatura proletariatului, transformată apoi în dictatura reprezentantului său de frunte, Nicolae Ceaușescu, apoi dictatura democrației, dezmetică, veselă dar parșivă, cu patroni de strânsură ca alde Iliescu, Constantinescu și Băsescu”. Cartea este evident polemică, adresa fiind întâi de toate cameleonismul cel de toate zilele și, în al doilea rând, negaționismul contestatar în bloc practicat de reprezentanții unei generații ce n-au cunoscut nicidecum realitățile anterevoluționare. Cum spunea Tudor Gheorghe: „Au făcut copiii noștri dinți / Mușcă din bunici și din părinți”. „Ei, părinții noștri – se întreabă autorul – au adus comunismul bolșevic în România, ei au vrut să ne urâm și să ne ucidem elitele culturale, să învățăm limba rusă cântând și să ne lăsăm conduși de comisari aduși de crivăț?”

Situată la marea răscruce, cartea lui Fruntelată memorează experiența de viață a unui redactor-șef în două ipostaze net diferite: înainte de 1989, când a condus „Scânteia tineretului” și „Luceafărul”, și după, tot șef, la „Românul” și la TV „România de mâine”. O formidabilă galerie de portrete defilează pagină de pagină, aflăm sumedenie de noutăți, unele cu totul surprinzătoare. Marele „defect” al cărții: sinceritatea excesivă, totală chiar, și lipsa oricăror măsuri de precauție. Auzi, să-și publice poza cu Nicu Ceaușescu și, culmea, să-l vorbească de bine! O fi meritând, cine mai știe, dar nu se face… Nu?