Mircea Radu IACOBAN

Prejudecata potrivit căreia nu poți fi decât ori filosemit, ori antisemit descurajează condeiele autohtone eventual interesate de investigarea unui spinos capitol al istoriei naționale, propunând mai degrabă prudență și espectativă. Este și motivul pentru care puțini cercetători se încumetă să comenteze evoluțiile în antisemitismul românesc de la sfârșitul veacului XIX și începutul veacului XX, la care se adaugă, presupun, și o anume explicabilă jenă când e să dezvălui fulminanta colecție de paradoxuri și enormități revelată de o cercetare documentară în stare să știrbească amintirea unor personalități altfel demne de prețuirea nației (Iorga, de pildă).

Dar iată că un tânăr cercetător oltean, Horia Bozdoghină, cutează o abordare directă și lipsită de complexe în cartea recent apărută „Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească”. Am mai spus-o și repet: aștept cu interes apariția unor astfel de lucrări și la edituri mai „neutre” decât aceea a Institutului Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, sub egida căreia s-a tipărit cartea în cauză, spre a dispare de la bun început orice urmă a suspiciunii de implicare cât de cât partizană a forului tutelar. De altfel, în cazul lucrării de față, nici nu-i cu putință să se mai îngroașe în vreun fel mai abitir tenta, câtă vreme simpla citare a isprăvilor combatanților de la LANC („Liga Apărării Național Creștine”), așa cum le relevă documentele, întrece imaginația și n-are cum să îngăduie niscaiva exagerări.

Știați, de pildă, că… Iisus n-a fost evreu? Asta susțineau corifeii cuzismului de Bahlui și Dâmbovița, fiindcă n-aveau cum promova o doctrină programatic construită împotriva evreimii – deci, și a Dumnezeului românilor. Și atunci, ce să faci altceva decât… să-i schimbi lui Hristos buletinul? Mai mult, creștinismul însuși era considerat o… formă de antisemitism superior! Astfel de cărți precum cea datorată lui Bozdoghină le cred necesare și pentru informarea și dumirirea tinerei generații, rămasă complet în afara minimei cunoașteri a chestiunii. De altfel, nici n-avem cum să-i pretindem, câtă vreme am văzut rezultatul unei anchete sociologice, unde 26,3% dintre respondenții de vârsta 16-18 ani n-aveau habar de Lenin, despre Mao știau doar (31%) că-i „un șef chinez”, n-auziseră de Mussolini, iar despre regele Ferdinand al românilor, aproape jumătate n-au putut oferi cea mai vagă informație. Ce să se știe despre A.C. Cuza? Atât persoana politicianului, cât ideologia cuzistă merită cunoscute, fie și pentru… hazul lor (trist și deloc voluntar) aflat în imediata vecinătate a absurdului și iraționalului – depășind chiar și granițele uneori.

Protocroniștii pot fi invidioși: aflați că A.C. Cuza se consideră fascist înaintea lui Mussolini și nazist înaintea lui Hitler! De altfel, și zvastica o adoptase ca însemn mult înaintea hitlerismului! După ce-l deziudaizează pe Hristos, gălăgiosul profesor universitar îi acuză pe „jidani”, „marele și mortalul pericol pentru nația română”, că-s, între altele, „incapabili să creeze și-s lipsiți de plăcerea creației” (nu i-o fi furnizat nimeni universitarului ieșean o listă minimă a atâtor personalități de origine iudaică situate în prim-planul creativității mondiale?).

Comilitonul lui Cuza, savantul fiziolog N.C. Paulescu, pe care-l știam doar ca adevăratul și nedreptățitul descoperitor al Insulinei, nu-i nimeni altul decât autorul cărții „Degenerarea rasei jidănești”, în care afirma că „se știe, creierul jidanilor are o greutate mult mai mică decât al arienilor” (!!), alcoolismul l-au provocat și întreținut doar evreii (în 1925, strămoșul deputat Ion Iacoban îl interpela pe Cuza: „Adică Dvs. credeți că alcoolul jidanilor este mai rău decât cel al crâșmarilor români? – singura urmă parlamentară iacobană rămasă în colecția „Dezbateri Parlamentare”…), evreii „transmit cu bună credință boli venerice românilor”, dar și (tot cu premeditare) tuberculoza, lepra ș.a.m.d. Vechiul Testament este nu numai contestat, dar chiar considerat „o lucrare a diavolului” - culmea, n-au fost puține fețele bisericești (membri ai LANC) care… susțineau erezia!

O sigură voce deschis împotrivă – aceea a arhimandritului Iulius Scriban, pe care, imediat, Cuza l-a taxat ca… „jidănit”! De remarcat că, în pofida enormei gălăgii propagandistice iscate permanent de cuziști, în alegeri (LANC s-a transformat repede în partid…) n-au prea avut succes. Procentaje mici, absențe regulate, alături de prezențe „discrete” (ca număr) în Parlament și intervenții ridicole care, azi, ar fi taxate drept violent antieuropene. Scorul în alegeri demonstrează că românii n-au îmbrățișat niciodată semnificativ cuzismul. Fie și numai acesta un motiv pentru a citi cartea lui Bozdoghină, ale cărei dezvăluiri, adevărat, incomode, reconstituie în amănunt atmosfera deosebit de încărcată a unei perioade pline de excese și abuzuri. Orice filă a istoriei românilor merită (și trebuie) să fie cunoscută.