Mircea Radu IACOBAN

Cum-necum, izbutim să spurcăm tot ce atingem! Retrocedările ar fi reparat cât de cât nedreptățile trecutului regim, numai că s-au preschimbat în (probabil) cel mai pervers mecanism mafiot din România. „Cel mai”, fiindcă, spre deosebire de alte sisteme prin care se jefuiește statul (returnările ilegale de TVA, contractele mincinoase etc., etc.), n-are culoare politică. Toți s-au dedulcit, frățește, prăduind fără rușine țara, deși seară de seară se certau la cuțite „pe ideologii” (vorba vine!) în talk-show-urile de la TV.

Proporțiile jafului sunt imense, câtă vreme jumătate din dispozițiile de retrocedare a imobilelor naționalizate emise în București între 2007-2011 (Videanu, dar, în mai mică măsură, și Oprescu!) sunt suspectate de ilegalitate. Jumătate! Enorm! Incredibil! Revoltător! Rădăcinile răului trebuiesc căutate în primii ani după 1989, când noi, calicii Balcanilor, am fost cei mai galantoni, fâlfâind flamura ultra-democratică a restituirii „in integrum”, în vreme ce vecinii au plafonat, au condiționat, au stabilit limite de timp, ferindu-și patrimoniul național de rapidă spoliere prin trecerea cu hurta în contul generației actuale a responsabilității pentru nedreptățile altui regim și altui veac.

Forurile internaționale n-au văzut în decizia cehilor, slovacilor, ungurilor, sârbilor, polonezilor nimic nedemocratic, considerând-o problemă internă, cu rezolvări politice interne. De altfel, gafa e și mai veche, avându-l ca autor pe Titulescu. Ministrul nostru de Externe a acceptat, tot din exces de deschidere democratică, medierea internațională în chestiunea proprietăților maghiare din Transilvania (consecințele se văd și acum), în vreme ce alte state cu probleme similare din zonă au decis să-și exercite, fără alte implicări, suveranitatea națională. Așa s-a ajuns ca, acum, în Transilvania să se retrocedeze pământul… cumpărat de România de la grofii maghiari (Bucureștiul a plătit proprietarilor 3,2 tone de aur de 24 de carate și a renunțat la despăgubirile de război datorate de Ungaria).

Cu moșiile legal achiziționate au fost împroprietăriți veteranii de război, văduvele, orfanii, familiile cele mai oropsite - și iată că ogoarele cumpărate de statul român sunt cadorisite tot de stat unor „moștenitori” și neîndreptățiți și, în bună măsură, inventați. De altfel, ca pe vremea lui Gogol, la 1843, în primării se caută abitir „suflete moarte” în contul cărora să se treacă proprietăți rămase cu statut incert ori nerevendicate. Presa semnalează că la Timișoara au apărut boschetari „moștenitori” de fabuloase domenii, iar „mandatarii” din clanul de analfabeți Cârpaci au izbutit, prin demersuri dubioase, să ocupe nu numai centrul orașului, ci chiar să evacueze Spitalul de Copii! Abia acum, după consumarea celor mai multe retrocedări, au apărut, la primărie, listele cu imobilele naționalizate (bibliotecari mi-au spus că, din colecțiile de ziare vechi, au dispărut tocmai filele cu astfel de liste!).

Au trebuit să treacă două decenii pentru a se descoperi, între hârtiile Primăriei Timișoara, listele cu pricina? Aș! Au fost cu bună știință ascunse de mafia celor implicați în retrocedările cu cântec! Au apărut și samsarii… profesioniști, iar tergiversările interesate de la ANPR nutresc șpaga, înfoaie mita. Și, la urma urmei, probabil că întoarcerea imuabilă în același punct după jumătate de veac nu-i decât iluzorie, ținând mai degrabă de tunelul timpului și de S.F.: legic, s-a evoluat pe o anume spirală, relația proprietar funciar-moșie-țăran nu mai are cum fi deloc aceeași, realitatea cadastrală rar îngăduie reparații pe fostele amplasamente, valoarea și, dacă vreți, chiar semnificația brazdei de pământ este alta, așa că mai corect ar fi să ținem seama de observația lui Augustin: „Lumea n-a fost creată în timp, ci împreună cu timpul.” Sigur că nedreptățile trebuie cumva reparate și foștii proprietari, cei autentici adică, despăgubiți. „In integrum” este însă un principiu simplist, comod și lozincard. Compensațiile sunt, legal și moralmente, obligatorii, dar stabilirea lor concretă, așa cum se procedează la noi, înlocuiește o nedreptate cu alta, legea îngăduind sumedenie de subterfugii și șmecherii.

Și ar mai fi o chestiune de discutat; azi, legea te obligă să-ți justifici averea. N-o poți face, pierzi. Se întreabă cineva cum au fost adunate bunurile revendicate acum? Câte dintre ele sunt ilicite? Câte nedreptăți pot ascunde? Absolut imposibil să pui moștenitorilor astfel de întrebări; cine și cum să verifice, după atâta vreme, dacă moșia cutare a fost cumpărată cu galbenii câștigați la ruletă, ori din grânele exportate în Austria?

Dar întrebarea rămâne.