Mircea Radu IACOBAN

Cum nu-s deloc tare la matematică, refac încă o dată o îndoielnică operațiune de scădere: va să zică, dacă din 2013 scădem 1927, rămâne într-adevăr 86? 86 de ani a împlinit Leonard Gavriliu? Scrie și tot scrie, publică, scoate o revistă la Pașcani, nu și-a pierdut nicicum vioiciunea polemică… la 86 de ani! Nu-mi amintesc să fi fost sărbătorit în breaslă când a împlinit 70, 75, 80, 85 – vârste, de regulă, marcate cumva, mai mult sau mai puțin festiv.

Imperturbabil, s-a retras la Pașcani, târgul copilăriei („ca o ironie a sorții, după ce mai bine de 30 de ani am fost bucureștean, cu buletin de identitate în regulă, la bătrânețe am optat pentru Pașcani, locul unde m-a adus mama pe lume”). Loc în și din care Gavriliu trimite la tipar op după op: a semnat aproape 40 (două, anul acesta), la care trebuie adăugate cele 50 de cărți traduse din franceză, germană, engleză și italiană - și nu tălmăciri oarecari; este, între altele, întâiul traducător al lui Freud în România și autorul studiului introductiv „Omul, acest animal suprasexual”.

Iar a scos o carte: „Amintiri pe Siret”. De fapt, e scrisă în 2001 și a și apărut în acel an; reeditarea din 2013 este, cum se spune, „revăzută și adăugită”. N-am avut răgazul comparării celor două texte, dar ar fi interesant de văzut ce modificări operează adăugirile și revizuirile într-o carte de amintiri (autorul o numește „proză autobiografică”). Am senzația că descopăr file noi, mai ales privind evreimea din târgul Pașcanilor, dacă nu cumva le-am trecut cu vederea în 2001. N-am știut, și nici nu prea cred că se știe: la Pașcani, în perioada interbelică a funcționat Teatrul Evreiesc „Leon Iosub”. Istoria teatrului evreiesc din această parte a țării trece direct de la „Pomul Verde” și Avram Goldfaden, la Teatrul evreiesc de stat din Iașiul postbelic. Nu-mi amintesc referiri la instituția particulară de la Pașcani! S-ar impune, cred, o cercetare în arhive, chestiunea prezintă real interes…

Copil fiind, Gavriliu a avut prilejul să fie martor la isprăvile legionarilor pășcăneni. Iată-l, însoțind din curiozitate „… o formațiune de vreo 30 de inși în cămașă verde, cu diagonală de piele și tocuri de pistoale, mărșăluind și cântând <Sfântă tinerețe legionară>. Când au ajuns în dreptul cârciumii lui Solomon Stern, a țâșnit ca din pământ un viteaz comunist care, ridicând în aer pumnul, a zbierat din rărunchi <Trăiască secera și ciocanul!>, după care s-a făcut nevăzut în crâșma ovreiului”. În conformitate cu tactica uzitată, legionarii s-au luat după el și au devastat restaurantul, „comunistul” fiind, de fapt, tot un legionar… „Trenul morții”, supraîncărcat cu evrei ce credeau că au scăpat din pogromul de la Iași, a fost garat pe o linie din triajul Vatra Pașcani. Oameni deznădăjduiți își arătau chipurile schimonosite la ferestrele zăbrelite ale vagoanelor de marfă, aruncând cămășile spre o iluzorie întoarcere a lor umezite. În disperare, plăteau și costul „serviciului”, azvârlind monede de 100 de lei. Repede, s-a adunat puștimea târgului. Unii, cei mai mulți, luau banii și ostoiau cât de cât setea cumplită înapoind cămășile înmuiate în mlaștina dintre linii (până ce i-au fugărit soldații), în vreme ce alții sfeteriseau monezile și se făceau nevăzuți…

Sumedenie de întâmplări populează paginile cărții „Întâmplări pe Siret”, înfiripând acel „duh al mahalalei” orășelului de provincie unde ai a crede că nu se întâmplă nimic și care, de fapt, tăinuiește sumedenie de chipuri și caractere de necontestat interes literar. Amintiri din copilărie fiind, de bună seamă că-i obligatorie trimiterea la Creangă, pe care autorul o întâmpină preventiv: „Acu’ să nu se creadă că am de gând să uzurp tronul genialului humuleștean”.

Dând frâu liber „fluxului capricios al memoriei”, Gavriliu narează cursiv și vioi, fără pic de efort în aflarea prețioasei figuri de stil: metafora „cade” la locul ei parcă de la sine, parcă din totdeauna aflată în trupul frazei. Zvăpăiat și făr-de griji în „verdeața vitalizantă din lunca Siretului”, eroul își rememorează copilăria cu o sinceritate ce te face părtaș și-ți oferă prilejul (rar!) unei lecturi tonice, relaxante și, în același timp, instructive: descoperi adesea cu uimire lumea copilăriei netrucate, în margine de oraș, la început de veac XX. Cum multe am aflat din cartea octogenarului pășcănean, îi dau prilejul să afle și el un amănunt de la recenzent: când și-a dus mama, s-o vindece de „pedepsie” maica Epraxia, nu știa ceea ce și am aflat mai târziu, cu prilejul înregistrării mărturiei maicii pe bandă, la Bolnița Mănăstirii Văratec: era singura persoană în viață (avea peste 100 de ani) care-i văzuse, ținându-se de mână pe cărările Pădurii de argint, pe Eminescu și Veronica…