Mircea Radu IACOBAN

Câteva întrebări: avansăm… înainte? Mă tem că nu prea. Crește calitatea vieții? Oare și pe la noi? Trăim mai bine fiindcă avem tablete și telefoane mobile performante? N-aș zice nici nu, nici da. De altfel, comensurări exacte în astfel de domenii nici nu-s cu putință: pentru unii, un pas înainte îl reprezintă o chiftea în plus la prânz, pentru alții, încă un jeep în garaj. Sociologii pot propune evaluări, clasamente și comparații când operează cu realități cât de cât concrete, eventual exprimate cifric. Greu de aflat „temei legal” pentru a te pronunța în legătură cu (de pildă) gospodărirea zestrei spirituale a românilor, câtă vreme n-ai cum să te sprijini pe jaloanele indicatorilor rezultați din operații matematice. Rămân aproximările. De altfel, tema progresului în domenii aparținând spiritualității creatoare rămâne cronic nelămurită: este mai valoros Brâncuși, care a beneficiat de cuceririle și acumulările veacurilor în artă și-n filosofie, decât, să spunem, anticul Fidias? De încercat se pot încerca cu o anume legitimitate analizele de stadiu, bazate mai degrabă pe indicii decât pe indicatori de necontestat – dar și aici trebuie operat cu prudență, pentru evitarea generalizărilor pripite.

O gazetă sugerează că, dacă fotbaliștii Stelei, în frunte cu antrenorul Regekampf, se delectează azi cu manele, în vreme ce steliștii din 1989 îl ascultau și-l aplaudau pe Ion Voicu, s-ar îndreptăți acuza scăderii nivelului intelectual al practicanților sporturilor de performanță. Mai degrabă nu: atât îl duce mintea pe Regekampf, până la acest nivel minim de cultură muzicală și de rafinament estetic i-au îngăduit să ajungă firavii neuroni ai intelectului; postura de șef i-o fi îngăduit să impună lepra manelelor și celorlalți, în cantonamente. Altfel stau lucrurile când este vorba despre străbuna limbă românească, unde vorbitorul își expune la față de cortină propria-i ignoranță, iar responsabilitățile individuale se înmănunchează în buchetul veșted al vinovăției colective. Veşted fiindcă-i abandonat într-o glastră seacă.

Altfel spus, limba română se strică într-o sărbătorească indiferență generală… L-am auzit pe viceprim-ministrul Dragnea rostind de n ori sintagma „eu, ca ȘI ministru” și mă-ntreb care poate fi mecanismul ce-l determină pe onorabilul demnitar (altfel, cu un discurs fluent și organizat) să apeleze la acest ȘI parazit, pe care vorbitorul cult știe să-l așeze cum trebuie și unde trebuie, iar domnia sa, ba. Ministrului Dragnea nu-i este interzis accesul la pârdalnicul ȘI (de altfel, incorect gramatical astfel așezat, și acceptat doar pentru evitarea cacofoniilor), dacă ar fi fost nevoit să se recomande „eu, ca contabil”, ori „ca constructor”. „Ca ȘI ministru” este o exprimare tâmpă, fiindcă taman cacofonia lipsește și drobul de sare n-are cum cădea de pe horn. E-ntr-un singur chip explicabilă: frica de ridicol, la rându-i izvorâtă din știrbă știință de carte. Cine nu-i sigur pe ceea ce știe, ce să facă altceva decât să imite pe cei care-i crede mai știutori, conform zicerii „noi vorbim, nu gândim!”

Numai că imită alți sfertodocți, aciuați la microfoanele unor radiouri și televiziuni, la fel de înspăimântați să nu li se dea în vileag subțirimea zestrei culturale. Pe vremuri, se râdea de isprăvile gramaticale ale ministrului Zăroni. Acum, ne delectăm cu dezacordurile ministrei Grapini – două într-o singură frază, cam mult, chiar de-a dreptul… jalnic. Adevărat, le putem pune în sarcina construcției arborescente a frazei, prea lungă pentru ca autorul să mai aibă și grija îndepărtatului acord la asemenea distanțare a subiectului de predicat; oricum, e-o gafă personală, în vreme ce epidemia de ȘI parazit amenință să devină endemică. Și-i cu adevărat trist că asemenea degradări vizibile și din cosmos sunt lăsate de capul lor.

Titularii rubricilor de cultivare a limbii se preocupă de mărunțișuri, dacă nu chiar de fleacuri, în loc să avertizeze asupra agresiunii tâmpeniei „hiper-corecte”. Am mai spus-o și repet: dacă radioul și televiziunea publică, atât de preocupate să consumăm mai puțină sare și mai puțin zahăr, ar avertizat în aceeași termeni abuzul idiot de ȘI, din același spirit de imitare servilă a modelului, vorbitorii ar reveni cu grăbire la firava normalitate (până când apare – legic! – altă trăsnaie). Până una-alta, ne-am procopsit cu un ȘI inutil, incorect și fără sens, înfipt aiurea în vorbirea românilor. Imităm, nu gândim!