Mircea Radu IACOBAN

Ditamai cartea în cinci volume mi-a îndoit raftul bibliotecii. Cântărește vreo zece kilograme, se intitulează „Despre arta păpușarilor români” și a scris-o profesorul și actorul de la „Luceafărul” ieșean Toma Hogea. Aș spune că este o carte-eveniment, o apariție pe cât de necesară, pe atât de neașteptată. Are toate datele pentru a fi considerată prima și cea mai cuprinzătoare istorie a teatrului pentru copii din România; nici teatrele „mari” nu au o astfel de cercetare, căreia îi putem spune fără urmă de reținere, exhaustivă. O enormă cantitate de trudă este încorporată în cele 2.254 (!) de pagini ale cărții lui Hogea și acel „despre” al modestiei din titlu putea foarte bine să lipsească. După modelul „Arta prozatorilor români”, cartea se putea numi fie, simplu și cuprinzător, „Arta păpușarilor români”, fie „Istoria teatrului român de păpuși”.

De regulă, se scrie despre o anume instituție de spectacole sau alta (asta în cazul fericit în care se găsesc disponibilități de cercetare și „pălmași” care să se înhame; puține teatre au o istorie tipărită – nici Naționalul ieșean n-are). Toma Hogea ambiționează să realizeze nu monografia unei scene, ci a întregului spectru teatral păpușeresc național, înmănunchind interviuri, consemnări, portrete, dimpreună cu inventarierea meticuloasă a stagiunilor nu dintr-un singur „pol” al interesului local, ci de pe cuprinsul întregii țări, fiind acordată egală și doctă atenție fenomenului nu numai la „Luceafărul” ieșean, ci și scenelor similare din București, Oradea, Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Pitești, Tg. Mureș, Timișoara, Chișinău. Toate – dar absolut toate – „vârfurile” care au onorat producția acestor scene (actori, directori, regizori, scenografi, compozitori, până la sculptori de păpuși) își inventariază nu numai amintirile, ci tezaurizează, în această carte de suflet și de inedită dezbatere, opiniile cele mai diverse, iau în discuție teme de interes și odinioară și acum, totul așezat sub semnul nerostitului dicton „privește înapoi cu înțelegere și nu cu mânie”.

După momentul ce a marcat curajoasa scoatere a păpușarului de după paravanul… secular, a urmat implicarea celor mai curajoase teatre de profil în realizarea spectacolelor pentru tineret – concept, de altfel, nici acum lămurit până a capăt. De altfel, „Luceafărul” și poartă, pe frontispiciu, titulatura de „teatru pentru copii și tineret”. La acest capitol, cota entuziasmului pare a înregistra un anume reflux, motivat, probabil, și din nefericita evoluție a publicului-țintă, tentat să trateze reprezentația cu reacții proprii mai degrabă stadionului. Am avut parte, mai puțin la Iași, dar copios prin alte orașe românești, de comportamente ce exced de departe condiția spectatorului avizat, actul artistic fiind poluat cu reacții denotând regretabilă incultură teatrală.

De necrezut, parcă reprezentația se derula pe programul 1, în vreme ce sala era pe programul 22! Primul gong și scăderea luminii au fost întâmpinate cu un cor de urlete și fluierături de-ți spărgeau urechile. Hărmălaia de stadion rapidist nu s-a potolit nici când actorii au încercat să-și rostească replicile. A fost nevoie de repetate și insistente intervenții ale bietelor profesoare care și-au asumat, de voie, de nevoie, rolul de poliție a sălii. Cum se reducea lumina, cum se aprindeau și începeau să danseze zecile de ecrane albăstrii ale telefoanelor mobile, iar din mini-lanterne focalizate se aplicau benghiuri roșii pe nasurile actorilor. Apoi au început să-și dea telefoane între ei, de sunau câte cinci odată. O singură disponibilitate funcționa din plin: priza la eventuale replici de haz. Toate lumea ronțăia pufuleți și covrigei (au luat modelul, probabil, din sălile de cinema). Și nu era vorba despre adolescenți aduși din cine știe ce cătun, ci, pasămite, din școli onorabile ale unei capitale de județ… Numai că renunțarea la a-i invita la spectacole destinate în primul rând lor nu duce la nimic; dimpotrivă, evitarea contactului cu un public (încă) needucat permanentizează și acutizează ratarea relației spectator-spectacol. Educarea pentru teatru se face în primul rând prin teatru, nu prin coerciția prestată de profesorii-chestori! Dacă-i oferi adolescentului teme și reprezentații care să-l intereseze și să-l implice îl vei putea readuce la teatru. Ușor de spus, dar se pare că nu prea există astfel de texte; se cuvin provocate – asta-i altă discuție.

Salut cu respect cartea singulară a lui Toma Hogea, în toate cele remarcabilă.