Mircea Radu IACOBAN

„Ruinurile” erau văzute cândva, pe vremea lui Cârlova, ca simbol al vitejiei românilor, izvor de îmbărbătare și de mândrie națională: „La voi nădejde eu am de ajutor / Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor”. În vremea noastră, ruinele apărute după 1990 sunt tratate ca jenante și vinovate mărturii ale dezindustrializării postrevoluționare; s-ar cuveni cât mai grabnic izgonite din peisaj, pentru tihna ochiului și împăcarea sufletului. Pretutindeni în lume, un anume procentaj de demolări necesare însoțește gestul constructiv; la noi, întâi de toate este menit să ascundă rănile greu explicabilei politici de lichidare a industriei autohtone, spre a așeza ultima lespede pe un mormânt, se pare, programatic săpat, atâta vreme cât același tip de combinat, uzină, fabrică, în alte țări funcționează bine mersi, iar în România, ba.

Constat cu surprindere că s-au creat și firme cu dureroasă specializare: „demolări industriale”. Puzderiei, plin internetul de reclame! Nu-i județ care să nu se fi înzestrat cu astfel de industrie a dezindustrializării, ba chiar, în anumite zone, se înghesuie și se calcă pe picioare, fiind nevoite să practice o publicitate agresivă: „satisfacem din plin cerințele clienților, având în vedere asigurarea celui mai bun raport calitate-preț, precum și continua adaptare la cele mai noi tehnologii în domeniu; lucrările efectuate de noi sunt de calitate și înaltă ținută profesională.” Ce să însemne demolare de calitate altceva decât radere până la nivelul solului? Pentru autentificare, se anexează galerii foto: uzina înainte de demolare, uzina după. Ultima imagine: șes înierbat – spațiu pe care se va construi, de regulă, un supermarket. Și așa cum Ștefan cel Mare se mândrește cu victoriile de la Baia, Podu Înalt, Codrii Cosminului, ori Napoleon cu răsunătoarea izbândă de la Austerlitz, firmele specializate în demolări adaugă rubrica „palmares”, în care este entuziast înfățișat triumful buldozerelor asupra vechilor (și mai noilor) zidiri. Adicătelea, victoriile lor.

Teribil de trist acest capitol menit să ilustreze capacitatea firmelor de a ronțăi până și amintirile industriei naționale! Iată câteva dintre înfăptuirile firmei Soma din Bacău: demolarea Fabricii de mătase artificială din Suceava, a cracării catalitice de la Rafo Onești, a instalației de produs acetilenă de la Borzești, punerea la pământ a Romchim Valea Călugărească, CET Săvinești, Pergodur Piatra Neamț ș.m.a. Nici Topus Junior Giurgiu nu se lasă mai prejos: a dărâmat Combinatul Chimic Giurgiu (60 de hectare!), Combinatul Siderca Călărași și câte altele.

Utilizând dinamita, firma bucureșteană Apolodor a nimicit, prin implozie, Fabrica de Ciment Medgidia, Fabrica Granitul din Capitală, Wienerberger Sibiu, Bere Chitila, Mopan Tg. Mureș, Glucoza, UMEB, Tricotex, Unirea și Apollo, toate din Capitală, Terapia Cluj, Anvelope Florești… Selecțiuni din portofoliul marilor victorii ale firmei de demolări industriale Silvef Brașov: Chimcomplex Borzești, Tractorul Brașov, Romacril Râșnov, Zinoceram Piatra Neamț, Sinteza Oradea, Detergenți Mărășești, dezmembrând și „mărunțișuri”, adică linii de producție la Lubrifin Brașov, Colorom Codlea, Nitramonia Făgăraș. Harnică se arată a fi și Hidroinvest Bacău: a pus la pământ Fabrica de Zahăr de la Fălciu, Fabrica Partizanul Bacău ș.m.a.

Am selectat doar câteva exemple din nesfârșitul șir al demolărilor ce aproape că au redus la tăcere industria românească. Nu facem nici un proces de intenție: a fost vorba doar de trista finalizare a unor evoluții în care firmele de demolări n-au nici o vină – ele pun ultima ștampilă pe certificate de deces instrumentate la un nivel ce exclude responsabilități locale. Paternitatea sintagmei „morman de fier vechi” o neagă vehement cel căruia i se atribuie și nimeni nu catadicsește să explice cum și de ce s-a falimentat fabrică după fabrică, unele chiar nou-nouțe și modern înzestrate (de la câteva am făcut transmisii directe în momentul inaugurării!). Singura mângâiere ar fi aceea că dispar casele cu stafii ce urâțeau peisajul mioritic plin de festivaluri, artificii și sindrofii, iar harnicele firme de demolări industriale n-au viitor: ce să mai dărâmi, la anul, într-o țară atât de dărâmată?

Altfel, n-ar strica să ne reamintim versurile bătrânului Hrisoverghi: „… bătrâni, tineri, de-a valma / Veacurilor viitoare nu gândiți c-o să dați seama / Și puteți cu sânge rece privi acea dărâmare?”