Mircea Radu IACOBAN

Puțin timp după încheierea războiului, la Vaslui apărea o amărâtă de gazetă scrisă, tipărită și difuzată de Valer Mitru, un personaj de-a dreptul fabulos! Învățase meserie de la N.D. Cocea și încerca s-o practice mai altfel decât publicațiile concurente care azi tipăreau știrea, mâine, dezmințirea și poimâine, dezmințirea dezmințirii – foaia să se vândă! Criza hârtiei nu l-a descurajat pe tânărul ziarist, care a apelat la soluția de avarie: însoțit de toboșarul primăriei, se instala la câte o intersecție și, cocoțat pe-o ladă, prezenta poporanilor adunați cu darabana varianta vorbită (adică, răcnită) a gazetei. Dar a fost „comprimat” și darabangiul, așa că Valer, învins, a migrat spre Iași, unde s-a aciuat la Stația de radioficare a urbei. N-avea locuință și dormea „la birou”, înfășurat în drapele. Și cum, pe vremea aceea, era obligatorie arborarea steagului roșu alături de cel tricolor, avea și de așternut, și de învelit. Citea dimineața, la microfon, cu intonația solemnă cuvenită, articolul de fond din „Scânteia”, după care urmau știrile local („Harnicul colectiv de la Moara 1 Mai a depășit cu 1,6% planul la tărâțe de grâu…”), apoi se dirijau prin sârme către difuzoare cântece de mase și melodii dedicate fruntașilor în producție.

Desființându-se Stația de radioficare, iată-l pe Mitru secretar tehnic de redacție la nou înființata revistă „Cronica”. Își aranjase un colț în tipografie, sub o „regală”, unde-și pitise reșoul și cana știrbă de tablă. Imediat ce veneai, îți oferea o cafea „specială”, totdeauna înfiorător de dulce. Repede, „Cronica” s-a umplut de „bumbi”, linii de 4 puncte „la culoare”, floricele și steluțe. Cum rămânea un colțișor mai liber, cum trântea un „bumb” (adus de la Vaslui) scos din buzunarul halatului și așezat cu mâna lui în pagina de plumb. Prânzea ca domnii, la Casa Universitarilor. Mare amator de ciorbe și borșuri, le asezona cu mărar și pătrunjel păstrate în buzunarul de la piept; aflai totdeauna la el, prin alte buzunare și buzunărele, ardei iuți și leuștean. Nu cred că avea alte bucurii. „Caroseria” lui pricăjită, drapată, vară sau iarnă, în același balonzaid ponosit, ascundea un suflet de copil mare, generos cât cuprinde și animat totdeauna de cele mai bune intenții. Îi făcuserăm rost de o garsonieră pe Cuza Vodă. Nimeni nu i-a călcat vreodată pragul. Nu mai dormea pe steaguri, ci pe o colecție de ziare vechi, toate subliniate cu creion roșu sau albastru, întru amintirea cine știe căror isprăvi gazetărești din tinerețe.

Susținea săptămânal, la Radio Iași, emisiunea „Răspundem ascultătorilor”. De fapt, nimeni nu întreba nimic. Mitru inventa și tot el răspundea: cum se scot petele de șerbet de pe fustele din „americă”, cum se înmulțesc cormoranii în Sicilia, cum și de ce bate alizeul… Știam că, legic, o dată pe an va lipsi din tipografie două-trei zile. Nu anunța pe nimeni, pleca și se întorcea la fel de senin și de imperturbabil, de parcă nu se întâmplase nimic. Secretul l-am aflat târziu: se ducea la Vaslui, unde așeza un buchet de trandafiri roșii sub o anume fereastră, de ziua nașterii unei foste iubite, răposate de mult. Mitru pândea ceasuri în șir, de la crâșma de vizavi, adierile perdelei cu un pahar de suc de roșii în față (era deținătorul patentului boemiei fără alcool)…

Când, peste câțiva ani, vecinii au spart ușa ca să-l scoată mort din garsonieră (răposase cine știe când) și l-au găsit într-o cameră goală, adormit de veci pe-un teanc de hârțoage vechi, au anunțat Miliția: „L-au prădat pe Valer Mitru!” Aș! Nu-i furase nimeni, nimic. Ce să fure? Gazetele și gazetăria au fost tot ce-a avut. Urma i-o mai poartă detașamentele de „bumbi” din colecția „Cronicii”. Iar nouă ne-a sădit spaima că ni s-ar putea orândui destinul aidoma celui avut de Valer Mitru, ziarist.

P.S.

O întrebare pentru stricătorii de limbă de la emisiunile sportive, care au mutat aiurea accentul pe numele de persoane terminate în „iu”, de ce-s pentru unii mumă și pentru alții, ciumă. În fotbalul românesc trudesc doi jucători purtând nume cu sonoritate apropiată: Chipciu și Chirciu. Primul îl pronunță cu accentul pe o penultimă silabă inventată, Chipcìu adică, dar al doilea cu accentul pe prima silabă (Chìrciu). Și uite-așa, încet-încet, se face vraiște onomastica românească!