Mircea Radu IACOBAN

Lingviștii încă se mai ciondănesc încercând să afle originile și sensul expresiei „s-aud lătrând câinii la Giurgiu”. Eram tentat să adaug propria ipoteză: latră din plictis. Ce altceva să facă într-un târg în care nu se întâmplă nimic, decât să latre la lună? Ei bine, nu-i chiar așa. Politicește, orașul e curtat: în prima mea zi giurgiuveană am avut parte de circulație restricționată în centru: venea Ponta, în vizită la șantierul naval. A doua zi, circulație la fel de restricționată: Iliescu își lansa o carte… De interesat, mă interesa viața culturală a urbei.

Repede constați că toate vin, se duc și se-ntorc în același punct: Teatrul. Instituția a fost pur și simplu reinventată, „Teatrul Valah”, care n-a strălucit niciodată, devenind Teatrul de proiecte „Tudor Vianu” (reputatul estetician s-a născut la Giurgiu acum 105 ani). Și n-a fost vorba de o simplă schimbare a statutului și titulaturii, ci de nașterea unui autentic pol de interes, în jurul căruia gravitează cam tot ce poartă, la Giurgiu, reală încărcătură culturală, perindându-se sumedenie de evenimente despre care, cinstit vorbind, se știe, se scrie și se vorbește în târg și cam atât. Nemeritat! Teatrul „Vianu” este singura instituție de profil din România care joacă numai dramaturgie autohtonă. Alături de puținii actori ai trupei locale evoluează colegi invitați de la Naționalul bucureștean, de la Teatrul Mic, de la „Nottara” ș.a., publicul având posibilitatea să aplaude mereu alte distribuții.

În octombrie s-a desfășurat aici ediția a VIII-a a Festivalului Teatrelor Dunărene, care a adus la Giurgiu, alături de teatre aflate pe traiectul românesc al Dunării, trupe din Serbia, Bulgaria, Ungaria, Austria. Șapte zile pline, într-o bună organizare, cu reprezentații și excelente, și mai puțin izbutite, toate atrăgând un public numeros – încă evident neformat, dar, oricum, interesat.

Sub egida Festivalului s-au desfășurat colocvii, lansări de cărți, s-au vernisat expoziții de pictură, s-a finalizat un concurs de dramaturgie – într-un cuvânt, a fost o săptămână de rară emulație culturală. Cititorul Monitorului se poate întreba de ce ar trebui să-l intereseze întâmplări petrecute în cu totul alt colț de țară. Iată: experiența giurgiuveană poate oferi bucovinenilor anumite sugestii de luat în seamă, câtă vreme zestrea instituțională a Sucevei este, din acest punct de vedere, cea mai pricăjită din întreg spațiul moldav. Alte județe au teatre, filarmonici și teatre pentru copii (Botoșani, Bacău, Iași, Galați), teatre dramatice (Piatra Neamț, Vaslui) sau barem teatre de proiect (Buzău, Focșani). Doar la Suceava, nimic! O instituție de spectacole de acest gen implică mai puțin efort financiar județean decât l-ar pretinde un teatru în toată puterea cuvântului, dar este în măsură să ofere publicului momente artistice altfel inaccesibile și, cum s-a văzut la Giurgiu, poate cataliza benefic întreaga viață culturală a urbei, scoțând capitala Bucovinei din rândul puținelor orașe românești făr-de teatru. Numai că - și aici e aici! – dincolo de implicarea autorităților, ar fi nevoie de un om care să sfințească locul, angajându-se în lupta cu birocrația românească și cu inerentele inerții locale.

Giurgiuvenii au avut noroc aflându-l pe Mircea M. Ionescu, un personaj cu viață de serial hollywoodian, dotat cu energie și spirit de inițiativă ieșite din comun. A început cu gazetăria sportivă, pentru a-și autofractura promițătoarea carieră rămânând ilegal în străinătate. În cele din urmă capătă cetățenie americană și practică 12 ani taximetria de noapte la New York! L-a avut client și-l descrie cu simpatie pe Anthony Quinn, dar și pe Greta Garbo, care i-a numărat bănuții pentru cursă până la ultimul cent… și atât. Absolvent de filozofie și gazetărie, scoate un ziar în SUA („Lumea sporturilor” a rezistat mai bine de opt ani!) și, brusc, hotărăște să se repatrieze.

De atunci, a publicat aproape 20 de cărți (proză, teatru, sport, publicistică), este membru al Uniunii Scriitorilor, i s-au jucat vreo 15 piese, întreține un blog consistent și echilibrat; deși e-o mână de om (operat de două ori – cancer!) continuă să se lupte, să inițieze, să inoveze, și chiar dacă-l mai încearcă și îndoiala („oare, se merită?”), ține steagul sus, poate cu gândul la îndemnul concitadinului Vianu: „Învață-te să surâzi: privește cu interes constructiv către lucruri și cu prietenie către oameni”.

Cât despre bieții câini din Giurgiu… cât or să mai latre? Îi ucide, curând, Legea.