Mircea Radu IACOBAN

Din articolul de sâmbătă, transmis prin e-mail de prin străinătățuri, a ajuns la redacție doar o ciosvârtă. Am priceput (târziu) și de ce: hotelurile, inclusiv cele mofturoase, de 4-5 stele, îți oferă acces la internet doar contra cost: 3 euro ora. S-or fi scurs cele 60 de minute cât am cules textul, și pentru „send” n-a mai rămas răgaz destul, căzând ghilotina deconectării electronice după prima pagină…

Lume, lume! Potrivit unei vechi ziceri, cunoști omul cu adevărat doar la drum lung. M-am nimerit într-un lung voiaj (avion, tren, vapor, autocar) într-un grup ce l-am putea considera reprezentativ pentru românul de stare medie – poate chiar și ceva mai sus. În primele două-trei zile, toți sunt amabili, serviabili, politicoși, prietenoși, după care – regulă! – încep animozitățile și certurile. Poate, oboseala, dar, oricum, nu numai. Totdeauna, în fiecare grup, se nimeresc să fie măcar două-trei doamne elegante și rubiconde, bătând către suta de kile, cărora nu le convine nimic, întârzie mereu, le pute totul și-o țin într-un reproș. Prima o încasează ghida: niciodată nu-i potrivit timpul stabilit pentru popas, niciodată nu-i itinerariul bine ales (adică, așa cum ar vrea ele), habar n-are de nimic, nu informează corect ș.a.m.d.

„Ne spune și nouă cineva ce râu e acesta?” – răsună, pe cât de sonor, pe atât de insinuant-mustrător, o voce obișnuită cu agora (pare-se, doamna a fost magistrat). Râul cu pricina nu-i decât un șănțuleț mocirlos, iar ghida, negăsindu-l pe hartă, culege o denumire din împrejurimi și improvizează: „Am trecut râul Flokos”. Primește, ironic, „mii de mulțumiri!”, după care doamnele declară scandalizate că nu vor mai călători niciodată cu astfel de agenție incapabilă să asigure… etc., etc. De cum se urcă în autocar, Chirițele încep să mănânce și să tot mănânce. Fără oprire, foșnind continuu pungi și sacoșe, cu mici răgazuri doar pentru plasarea reproșurilor în dreapta și-n stânga. Au început-o temeinic, de la micul dejun, unde (doar el „all inclusive”!) și-au umplut farfuria cu vârf și-ndesat, bătucind-o de n-ar mai încăpea o măslină, fără a uita să-l mustre pe șeful bucătar: „prea vă repetați, mai multă imaginație, domnilor!”. „Yes, madam!”, aprobă admonestatul, care n-a înțeles o iotă, dar așa se cuvine, clientul nostru, stăpânul nostru.

Probabil fostă profesoară, una dintre prețioasele ridicole, amintindu-și deliciile dirigenției, se simte obligată să facă ordine în clasă: dacă te-ai mișcat din rândul patru, banca de la geam, imediat te admonestează vechilul de autocar: „treceți la locul dumneavoastră!” După care, pe două-trei voci, doamnele cer să se schimbe muzica, să se dea, ba la mai încet, ba la mai tare, aerul condiționat, obligă șoferul să oprească, să coboare și să deschidă compartimentul bagajelor, că și-au uitat în geamandanul cât o șură pungile cu șervețele parfumate, protestează scandalizate la adresa faptului că în pachetul de drum s-a pus câte un strugure (enorm) la două persoane dintr-o familie („puteau să găsească doi struguri mai mici!”) și revin la șofer, de astă dată cu reproșuri: le-a ignorat indicația, luând-o la dreapta în loc să facă la stânga – toate pe fondul unei eterne molfăiri, că-i morman, lângă scaunul lor, de cutii, pungi, sacoșe, sucuri, chipsuri, sticksuri. Meniul îl trădează miresmele: banane, alune, hamburgeri, salam de Sibiu, portocale, jeleuri, iar alune… Obișnuite să cutreiere Europa, Chirițele știu pe de rost prețuri și magazine din fiecare locșor al traseului și se întorc din expedițiile prin magazine cu sumedenie de misterioase trofee savant împachetate: „mai ieftin ca-n Mallorca, tu!”…

… La întoarcere, am călătorit cu un inter-regio ce ar putea fi supranumit „Trenul Sfintei Parascheva”. Translație brutală în altă lume! Oameni blajini și amărâți. Abia cutează să scoată un ou, ceva brânză și-o felie de pâine din sacoșele colbăite. Râd puțin, deși mulți sunt tineri și te-ai aștepta la altă conduită. Dar nu-i o călătorie oarecare, merg la Sfântă, reculegerea cuvioasă începe de la urcarea în tren. Își fac cruce înainte de prima îmbucătură... În totul, un tablou al sărăciei demne și cuviincioase. Nu-i vedem pe acești oameni adunați la un loc și îmbrăcați în haine de duminică decât cu astfel de prilejuri și te miri cât de mulți-s și câtă cumințenie și bună cuviință a mai rămas, ca prin minune, în hărțuitul spațiu mioritic! I-am lăsat în sala de așteptare a gării: s-au aciuat care și cum a izbutit să-și afle un locșor în cumplita înghesuială. Nimeni nu ridică vocea, se prefiră doar un murmur stins, tot mai stins… Sunt oamenii gri, șterși, nebăgați în seamă decât în campaniile electorale, care, cu mult efort și multă credință și speranță, vin la Sfântă în fiecare an. Mai ales cu speranță. Că atâta le-a mai rămas.