Mircea Radu IACOBAN

Trecuseră 18 ani din momentul capturării primului steag turcesc în asaltul redutei Grivița şi pretendentul conservatorilor îşi cerea vehement „drepturile”! La atâta vreme după ce a intrat în Griviţa, Candiano va trebui să înceapă lupta pentru... recucerirea redutei, iar Grigore Ioan, care habar n-avea de subterfugiile, chichiţele avocăţeşti şi sforăriile politicalelor, să-ncerce să-şi recapete steagul ce i l-au luat... gazetele. Maiorul Pruncu (conservator) va declara, în plină şedinţă a Camerei (1892): ”Cât despre meritele domnului maior Candiano, ele sunt egale cu meritele lui Grigore Ioan, care avea o bortă de gloanţe în pălărie – adică parodia colosală şi a lui Candiano, şi a lui Grigore Ioan” (aplauze).

Cam acelaşi lucru îl va susţine şi deputatul de tristă amintire A.C. Cuza, în broşura „O pagină din istoria războiului independenţei”, unde, sprijinindu-se pe mărturiile unui oarecare locotenent Climoff Teodosie, încearcă să plaseze ca actor principal în scena cuceririi drapelului pe sergentul Grigore a Lucăi. Mai departe, totul se învălmăşeşte: Candiano află că acel Climoff este un escroc notoriu, de şapte ori condamnat pentru înşelătorie, furt şi escrocherie. Adversarii lui Candiano descoperă contradicţii în mărturiile depuse, imediat după luptă, de Grigore Ioan. Cum se marca un punct, cum urma egalarea. Fiecare parte declara sus şi tare că vorbeşte „în numele adevărului”. Focul polemicii se încinge, periodic, în Cameră, unde deputaţii uitaseră esenţialul – enormele jertfe române de la Griviţa (acum, după trecerea atâtor ani, se pare că nu şi le mai aminteşte chiar nimeni!), semnificaţiile acelei victorii, resorturile ei adânci – pentru a se cufunda în amănunte şi chichiţe de genul „unde-i husa drapelului turcesc?”

Propriul demon avocăţesc pare să-i fi jucat niscaiva feste lui Candiano, întrucât contrazicerile din depoziţiile fostului său subordonat, Grigore Ioan, nu se pot datora decât strădaniilor deputatului de Craiova de a strecura vorbe mari, exagerând circumstanţele unui episod care n-avea nevoie nici de ditirambi, nici de poleire cu eroism de paradă.

Am cercetat cu atenţie bibliografia „cazului”, constatând că istorici de prestigiu, contemporani cu evenimentele, începând cu Iorga („Războiul pentru independenţa României, ed. 1927, pag. 136), continuând cu T.C. Văcărescu, A.P. Alessi, Massimu Popu ş.a. n-au pus nici o clipă la îndoială versiunea Candiano. Dar Alecsandri scrie poezia „Sergentul”, dedicată (atenţie!) lui Grigore a Lucăi, cu mult înainte de data redactării memoriului prin care veteranul prahovean îşi cerea „drepturile”. Deci, se ştia (de unde?) că acest Grigore II luase un steag…

Scriu rândurile de față nu întâmplător, ci fiindcă am senzația că am izbutit să dau de capăt acestui celebru caz clasat, abandonat și cufundat în uitare. N-a fost nevoie de investigații istețe gen Sherlock Holmes, nici de punerea la treabă a găselnițelor tehnicii veacului XXI, exemplar slujit de prestația ADN-ului, ci, simplu, de încă un popas la bibliotecă. Evrica! Citind cu atenţie memoriile regelui Carol I (vol. XI, pag. 18), am aflat că, de fapt, în acele bătălii n-a fost capturat un steag turcesc, ci... două: „Prinţul Carol ordonă să se trimită trofeul la Bucureşti” (cel de al doilea drapel turcesc). Ce simplu era totul! Şi câtă cerneală a curs de pomană, ce de energii s-au irosit în gol, câte destine maculate! Imposibil să nu se fi ştiut, atunci, despre steagul al doilea – dar nu conta decât compromiterea liberalilor. De acest al doilea drapel n-a mai amintit nimeni, deși parcursese un itinerariu protocolar oarecum similar primului. Fereşte-ne, Doamne, de alegeri, că, în fierbinţeala electorală, prea se-ntunecă minţile şi năboiesc patimile... Și cât mai avem până la alegeri? O iarnă și-o vară…

*

Un caz mai apropiat de zilele noastre, de sensibilitatea, pretențiile și orgoliile noastre devenite peste noapte europene, adică mustind acum de democrație și lucind de adevăr, îl constituie moartea greu explicabilă a poetului Cezar Ivănescu, fostul director al editurii ieșene „Junimea”. Nu mai reiau întreaga poveste, am descris-o amănunțit, la vremea ei, în acest colț de pagină. Nu-i vorba despre altceva decât de un evident malpraxis, adică, potrivit dicționarului, de un „tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relație de afectare a capacității fizice și psihice”. Greu de apreciat decizia finală a Colegiului Medicilor altfel decât o străvezie încercare de mușamalizare a situației, iar strădaniile fiicei poetului (decedat în urma unei simple operații de… hemoroizi externi!) continuă să se consume în gol: memorii peste memorii la toate forurile cu putință, răspunsuri în dodii sau deloc. Drept pentru care, periodic, voi reaminti opiniei publice acest caz considerat rezolvat și, în fapt, nesoluționat până azi.