Mircea Radu IACOBAN

După Blaier și Nicolaescu, s-a dus și Geo. Cei trei alcătuiau statul major al regiei române de film. De odinioară – se va spune. Din totdeauna, aș zice. Un astfel de trio, alcătuit din personalități net diferite (ca manieră, gust, formulă cinematografică, univers investigat etc., etc.) și la fel de net apropiate prin profesionalismul desăvârșit al prestației, nu văd a se mai închega curând.

Blaier aducea în dreptunghiul ecranului tușa delicată, ușor ironică, și desena cu implicare duioasă destinul personajelor. Sergiu Nicolaescu miza cu succes pe formule cinematografice verificate și impresiona prin știința organizării filmărilor de masă. Geo Saizescu se voia decanul comediei românești - și, în bună măsură, a reușit. Tocmai el, care a avut o tinerețe nenorocită, și-a ales ca emblemă zâmbetul și hazul, în locul viziunii posomorâte din care-și trag seva filmele tinerilor noștri regizori.

Geo povestea rar despre sine și ai săi, dar odată (ne aflam la ctitoria Basarabilor, mănăstirea Arnota) mi s-a confesat la ceasul unui apus de toamnă ce incendia crestele Munților Căpățânii, invitând la rememorări tihnite, fără „ira et studio”. Așa am aflat că doi frați ai săi făcuseră din greu pușcărie politică. Dacă-mi amintesc bine cifrele, unul a încasat o condamnare la 20 de ani, celălalt de 18. Geo a dat admiterea la Filozofie, a intrat, dar, din pricina „scamelor” de la dosar, a fost dat afară din toate universitățile României. La Arnota a evocat – culmea, cu haz! – periplurile sale pe holurile Ministerului Învățământului, audiențele, insistențele și umilințele îndurate de tânărul severinean ce implora să i se permită reînscrierea în învățământul superior. I s-a permis, dar nu la Filozofie, facultate considerată a se afla prea în parohia politicului, ci la Conservator. Și nu la cel dramatic, ci la Facultatea de… Muzică, unde mai rămăseseră locuri neocupate. „Voce aveam și am – zâmbea Geo – dar mă vedeți pe mine, bondoc de un metru și ceva cu mâinile în sus, suferind pe scenă în rolul iubitului Violettei din Traviata?”

Licean la Turnu Severin, jucase teatru și, la 17 ani, izbutise o creație apreciată de întreg târgul oltean întrupându-l pe pretențiosul personaj cehovian Lopatin. „Succesul mi se urcase la cap; dacă nu-s acceptat la Filozofie, barem s-o-ntorc spre teatru.” Până la urmă, cumva, a izbutit. Am pierdut, poate, un filosof, dar am câștigat un cineast de marcă. Care avea să semneze regia a numeroase lung-metraje; nu i-au izbutit chiar toate (cum, de altfel, este firesc), da-i destul să amintim de „Păcală” (1974), „Un surâs în plină vară” (1963), „Astă seară dansăm în familie” (1972), pentru a conchide că-i răs-destul pentru rangul cucerit în amintitul „stat major”. Cândva, demult, am rămas oarecum consternat la prima vizionare a lui „Păcală”: cum adică, la filmul despre cel mai comic personaj al mitologiei populare să n-am parte de nici un hohot? Revăzând mai târziu pelicula, am înțeles că în filmele lui Saizescu se mizează mai mult pe zâmbet decât pe hohot, pe o stare continuă deci, oricând mai profundă decât explozia unei reacții de moment…

Puțină lume știe că regizorul s-a dedat și la ale scrisului (i-am recenzat savuroasa carte de amintiri chiar în această rubrică), că a înființat și a condus revista satirică „Harababura” și a prezidat Societatea Română a Umoriștilor „Păcală”. Când a dat să treacă de la comedie la dramă, nu s-a mai simțit în largul lui. Ultimul lung-metraj, „Iubire elenă” (coproducție greco-română - 2010), deși s-a bucurat de prestația actoricească impecabilă a Maiei Morgenstern, de scriitura onestă a scenaristului Kostas Assimakopoulos și de profesionalismul făr-de cusur al regizorului, n-a atins rangul de eveniment. Cheia romantică, romanțioasă chiar, i s-ar fi potrivit, poate, mai degrabă lui Blaier; oricum, de reținut că Geo a cutezat „să se dea” și la dramă, rămânând, însă, ceea ce a fost: decanul comediei.

Prietenia lui Saizescu m-a onorat. Într-unul din filmele scrise de mine („Am o idee”) a fost actor, jucând, desigur, un rol de comedie, am „degustat” chintale de cinema în jurii prezidate de Geo, l-am aplaudat la premierele lui de gală, a ținut să fie prezent la lansarea filmelor mele, voi continua să prețuiesc această prietenie devenită doar amintire. Sunt sigur că, acum, deși împrejurarea-i cât se poate de tristă, i-ar plăcea să ne vadă zâmbind. Dar nu oricum și din orice pricină. Obișnuia să spună: „Dacă râdem unul de altul, dracul râde de noi toți!”