Mircea Radu IACOBAN

O notă din ultima pagină a gazetei „Moldova Suverană” anunță că Ion Druță a împlinit 85 de ani, precizând că „reputatul scriitor moldovean s-a stabilit de mai mulți ani la Moscova”. Când același Druță împlinea 60 de ani (1988), toată presa din Chișinău și din raioane publica pagini întregi, dacă nu și numere în totalitate omagiale. Acum, sărbătorirea e mai surdinizată. Deși s-au păstrat adresările respectuoase de altă dată („îndrăgitul scriitor”, „maestrul”, „marele prozator și dramaturg” etc.), nu se mai regăsește entuziasmul debordant al aniversării din 1988. Atunci, am izbutit să duc la Chișinău (primul turneu în capitala Republicii Moldova al unui teatru românesc după mai multe decenii!) Naționalul ieșean cu una dintre cele două piese ce i le jucam lui Druță în aceeași stagiune.

O singură dată, în istoria Naționalului, un autor a avut două sau mai multe piese pe afișul aceleiași săptămâni: în 1912, când a fost omagiat Caragiale. Aproape zeificat, Druță era întâmpinat pretutindeni cu ștergare și colaci, televiziunea nu mai contenea cu transmisii în direct și emisiuni omagiale, școlile, grădinițele, universitățile arboraseră marele pavoaz cu poza sărbătoritului în centru – într-un cuvânt, evenimentului i s-au dat proporții de-a dreptul mitice! Facem și precizarea absolut necesară că manifestarea prețuirii și respectului era sinceră și n-avea nimic comun cu festivitățile de carton în care se mima „dragostea nețărmurită”, totdeauna asociată cu firitisirea „fratelui mai mare”. Dimpotrivă: scrierile lui Druță întrupau și susțineau nădejdile basarabenilor în regăsirea de neam și limbă, festivitățile aniversare rezonând puternic în contextul aspirațiilor de redeșteptare națională.

S-a scurs un sfert de veac, iar azi s-ar cuveni să ne amintim zicerea populară basarabeană „A trecut baba cu colacii!” Intuind, probabil, scăderea generală a tonusului, sărbătoritul a ales să… absenteze de la propria-i sărbătorire, așa că festivitatea de la Teatrul Național „O seară de suflet cu Ion Druță” va fi fost, în intenții, „de suflet”, dar cu Druță omagiat… în contumacie, fiindcă scriitorul a ales să-și petreacă cea de a 85-a zi de naștere împreună cu prietenii, la Moscova. Explicația bejenirii în capitala URSS încearcă s-o dea președintele Uniunii Scriitorilor, Arcadie Suceveanu: „A plecat de foarte mult timp la Moscova, așa s-a croit destinul lui. Acolo era libertate, să fi rămas aici, nu cred că ar fi scris ceea ce a scris în Rusia”. Poziție contestată în telegrama de felicitare a lui Voronin: „Talentul maestrului a fost una din marile realizări artistice ale Moldovei sovietice.” Sigur că marea libertate moscovită (!) va fi fost stimulatoare, numai că Druță și-a scris partea cea mai rezistentă și mai adevărată a operei tocmai în… Basarabia. Până la el, proza din spațiul interriveran era dominată de scrieri serbede și confecționate la comandă.

Druță, fin și adevărat cunoscător al realităților basarabene, înzestrat cu real talent nativ, venea cu adevărul vieții încorporat în personaje vii, autentice, puse în situații credibile și semnificative, astfel propunând o realitate necontrafăcută și slujind procesului de trezire a conștiinței naționale. „Pentru o limbă cu rădăcini latine, este firesc să se treacă la alfabetul latin” – spunea curajos Druță încă în 1965. Mai târziu, avea să declare că „limba moldovenească” este… bunica limbii române!

După 1990, decorat și răsdecorat, ajuns membru de onoare al Academiei Române, scriitorul din Horodiște s-a dovedit un… antiromân fervent! Pe scriitorii basarabeni care se mai abăteau din când în când pe la București îi consideră „trădători” („în sinea lor sunt convinși că Moldova de astăzi nu-i decât provincia de răsărit a statului român” – i-auzi cât sunt de parșivi!), strămutarea lui definitivă la Moscova fiind, desigur, scrisă-n legile omenești. Așezat la remorca politică a penibililor agrarieni, milita, de fapt, împotriva spiritului propriilor sale scrieri. Rarele lui vizite la Chișinău sunt văzute de o publicație moldavă după cum urmează: „nu sunt legate de evenimente literare sau întâlniri cu cititorii, ci de întrevederi cu liderii politici ai republicii, pentru a-și rezolva anumite probleme personale.”

Dar, la urma urmei, n-are decât să fie prieten cu cine crede și cu cine poftește; pentru statura unui scriitor, singurul lucru care contează rămâne opera. Druță n-a mai scris nimic formidabil de când beneficiază de „libertatea moscovită”, ci mai degrabă își reia vechile schițe și nuvele care i-au adus, cândva, o meritată notorietate. Nici faptul că visează la „Moldova Mare” (până la Carpați!), că susține existența unei „limbi moldovenești” și că-i antiunionist certificat n-ar trebui să afecteze percepția noastră asupra academicianului român (!) Ion Druță: doar opera vorbește. Și deși, de-o vreme, opera… cam tace, îi facem cuvenita urare de „la mulți ani!”.