Mircea Radu IACOBAN

Am primi un e-mail semnat de dr. în geologie Bogdan Nițescu, cercetător și manager de origine română implicat în industria mineritului canadian, care lămurește, între altele, chestiunea delicată a procentajului oferit statului român de firma ce intenționează să exploateze zăcămintele de la Roșia Montană.

„Am descoperit pe internet articolul <Drobul de sare>. E bine venit atât în materie de informații (cum ar fi cianurarea şi istoria procedeului în România) cât şi poziția clară față de situația absurdă la care s-a ajuns. În general, se scrie puțin informat şi la obiect. Vreau să fac câteva precizări, oarecum în completare. Punerea în producție a unui depozit implică în prezent investiții capitale foarte mari, mai ales pentru a avea o mină la standardele moderne. Partea pe care o ia un stat de la o exploatare privată este de obicei de câteva procente din valoarea metalului. Asta pentru că valoarea totală a metalului extras nu este doar profit, ci trebuie să acopere investiția inițială și cheltuielile de exploatare, ambele costuri fiind enorme și în creștere în ultimii ani. Chiar azi am răsfoit o revistă în care se scria despre despre minele de aur din Canada și exact aici e problema, costurile cresc și prețul metalului nu crește, ba mai și scade. Când se fac calculele unei astfel de investiții, nu se pot realiza exact pe termen lung tocmai datorită acestor variabile și de aceea e bine să existe niște margini de siguranță. În majoritatea cazurilor există o parte a depozitului (sau chiar întregul depozit) care nu mai este profitabil să fie exploatat la un anumit preț. Sunt nenumărate proiecte suspendate la ora actuală exact din acest motiv, adică sunt depozite marginale vulnerabile la scăderea prețului metalului. Dacă cele 6 procente s-ar referi la profitul net, atunci situația ar fi diferită și bineînțeles că statul ar trebui să ia semnificativ mai mult. Dar tind să cred că 6% se referă la valoarea din tot ce se extrage – și este probabil comparabil cu ceea ce percep și alții. În plus, statul mai are o participare la proiect semnificativă prin compania parteneră (deci, va lua o parte din profit și pe acea cale) și îmi imaginez că mai aplică și taxe corporației.

La noi, în Canada, sunt participanți la proiecte care au dreptul la un anumit procentaj din valoarea metalului extras (de obicei entitățile care dețin un teren promițător, dar nu au puterea financiară să îl şi exploreze și exploateze); dacă se găsește ceva, vând terenul și păstrează această participare, care se numește <net smelter royalty>, abreviat NSR). Un NSR de 1-2% este norma acceptabilă pentru ca o companie operatoare să mai și rămână cu ceva după ce plătește acest NSR și apoi acoperă costurile de producție și investiția inițială. Un NSR de 5% (cum are și compania la care activez eu la o mină de cupru, companie din British Columbia) este prohibitiv în cele mai multe cazuri, și de aceea nimeni nu se alege cu nimic dacă depozitul este marginal, pentru că profitul net este oricum de câteva procente și nimeni nu se încumetă la exploatare date fiind variațiile de preț impredictibile ale metalelor.

Asta mă face să cred ca redevența de 6% la Roșia Montană este decentă - probabil operatorul poate să își permită asta dat fiind faptul că 1) depozitul este mare (cel mai mare din Europa) și 2) exploatarea e gândită în carieră (prin urmare, costurile sunt mai reduse.) În ceea ce privește circul făcut, consecințele pot fi nefaste prin imaginea creată. Orice jurisdicție trebuie să asigure stabilitatea regulilor jocului, odată ce le-a trasat. Problema cu România în general e lipsa de seriozitate și atitudinea prin care mulți oficiali încearcă să tragă foloase personale necuvenite – şi dacă s-ar putea, tunuri cât mai mari exact prin schimbarea regulilor, amânări și promisiuni. Este frustrant de observat că o societate cum e cea din România nu se poate organiza pentru un interes comun.

(…) Aurul din Apuseni este motivul pentru care romanii au făcut o investiție majoră - cucerirea Daciei. E impresionant să realizezi că două milenii mai târziu încă există atât de mult aur acolo. E trist, în același timp, să constați că România nu e în stare să îl exploateze și nici măcar să lase pe alții să o facă, pentru că, pe lângă neajunsurile legate de lipsa de verticalitate a angajaților statului, mai există și bariera psihologică specifică românilor, aceea de a se supăra dacă… cineva vrea să facă profit. Nu e posibil să aduni bani din sectorul privat pentru o investiție capitală uriașă fără existența unei șanse de profit a investitorului!”