Mircea Radu IACOBAN

Am trecut prin Bivolari, comună destul de înstărită dintr-o extremitate a județului Iași și, revăzând școala dichisită, cârdurile de copii curățel îmbrăcați și evident emoționați, buchetele de flori și ghiozdanele-rucsac cu buzunar pentru telefoanele mobile, mi-am amintit că, în urmă cu exact 50 de ani, adică în septembrie 1963, de aici transmiteam, pentru radio, sărăcăcioasa festivitate a deschiderii anului școlar. Primul interlocutor, desigur, profesorul de română – cu atât mai mult cu cât îmi fusese coleg de grupă la Facultate. Făcea naveta: vreo 40 de kilometri la dus, 40 la-ntors. Iarna, când amărâtele autobuze RATA nu mai ajungeau la Bivolari, tânărul dascăl se aciua la gazdă, o băbuță simpatică și guralivă ce purta ochelari bombați legați cu sforicică la ceafă, să nu-i piardă la prășit ori la tăiatul viei din dosul casei.

La gazda „de avarie” am ajuns și după înregistrările de la festivitatea inaugurării anului școlar, să ascultăm banda imprimată pe reportofonul Philips „de teren”, care, pe atunci, cântărea 12 kilograme. Băbuța ne-a adus un borș de rață aburind; parcă simt și acum aroma leușteanului – cum s-o fi explicând memorizarea aleatorie a câte unui amănunt total lipsit de importanță în dauna celor care s-ar cuveni cu adevărat neuitate? Tânărul profesor asculta cu același zâmbet blajin ce i-l știam din facultate, când, împreună cu Dumitru Irimia (mai târziu, decan) alcătuiau un duo al tăcuților și reținuților, niciodată exuberanți, totdeauna făr-de aplecarea către ludic proprie vârstei. Îi spuneam „Bebi”, un apelativ oarecare; acum, ar suna ridicol – nu numai din pricina relației imposibile dintr-un astfel de prenume și realitatea vârstei a treia, cât mai ales datorită filmelor americane în care amorezii se alintă până la sațietate cu strepezitul „baby”.

Evreu fiind, și-a ales, la repartiție, un (fost) târgușor evreiesc. În 1963, încă mai erau, la Bivolari, câțiva coreligionari, dar, repede, marca evreiască a comunei avea s-o mai poarte doar tipicele prăvălioare povârnite și polimerizate… Peste cinci ani, eram director de editură, iar profesorul izbutise să scape de navetă, devenind cercetător la un institut academic ieșean. I-am publicat întâia lui carte. Se intitula „Apariția scriitorului în cultura română” și aș putea spune că a marcat… apariția unui scriitor în cultura română: Leon Volovici.

L-am revăzut ultima oară monologând și dialogând ca totdeauna, cumpănit, așezat, cu echilibru și bună cuviință, la lansarea subtilei și rafinatei cărți de amintiri ieșene („De la Iași la Ierusalim și înapoi”), unde-și trece în revistă cu sinceritate și fără ira et studio biografia asumată în spațiul românesc. Cartea oferă o galerie de portrete creionate cu ascuțit spirit de observație, cu sagacitate bine temperată și caldă înțelegere umană. Descoperă lumea mai întâi prin ochii copilului terifiat de război („Liniștea m-a speriat, era ceva neobișnuit. Ca un morar depins să doarmă în zgomotul morii, iar dacă motorul se oprește și e liniște, se trezește speriat” – era prima zi fără bombardamente și împușcături), trecând apoi prin revelațiile nostalgice ale reîntoarcerilor, spre a ajunge la surprinzătoarea constatare că, la Ierusalim, fiului lui care n-a trăit în România și nu știe românește, i s-a transmis gena ce face să percepi mereu orizontul îndepărtat al originilor: vizionând la tv un meci al României, se bucura că-i „1-0 pentru ai noștri!” Observația lui Volovici: „S-a identificat cu identificarea mea!”

Cu sprijinul lui Leon m-am documentat, la Yad Vashem (era cercetător acolo): intenționam să scriu o carte despre pogromul de la Iași. Tentativă nefinalizată: m-am convins că oricât de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reacții de respingere fie dintr-o direcție, fie din cealaltă, dacă nu chiar din amândouă. Poate că n-a venit încă vremea acestei cărți; oricum, oribilul episod care maculează (și, în opinia mea, contrazice!) însăși istoria spirituală a Iașilor se cuvine analizat în amănunțime, dezbătut și, cât stă în putința (și obligația) scriitorului român, deslușit în profunzime și-n toate nefericitele sale articulații.

Curând se împlinesc doi ani de la dispariția lui Leon Volovici. Unii nu-l agreează, deși ar trebui să țină seama de faptul că-și apără decent, fără stridențe și exagerări „nevoile și neamul” (cum, de altfel, românii, în ceea ce-i privește, arată că nu prea știu s-o facă…). Și dacă n-ar avea decât meritul punerii în circulație a „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, tot ar fi de-ajuns să-l considerăm pe Leon Volovici produsul intelectual de vârf la grupei de studenți 234/1957-1962 ce a furnizat cel mai mare număr de universitari din întreaga istorie a Filologiei ieșene.