Istoria se repetă! Nici unul dintre echipierii Naționalei de fotbal nu era barem născut în 1965, așa că prea multe n-au de unde să știe despre meciul pierdut cu Turcia, la Ankara. Probabil că-și mai amintește câte ceva Gică Popescu – pe atunci, era președintele Federației. Gazetarii români aflați în tribună (Aurel Neagu, Ion Chirilă, Eftimie Ionescu) s-au călătorit în lumea celor drepți, acolo unde toți se califică, fără baraj, în finala Judecății de apoi.
Oficiam la microfonul transmisiei din capitala Turciei. Pentru accederea în grupele Campionatului Mondial ne luptam și atunci, dar eram, cum se spune, „pe cai mari”. Turcii o încasaseră rău de tot cu cehoslovacii: 0-6 la Istanbul, așa că meciul cu noi a fost mutat, tactic, la Ankara. Echipa gazdă traversa una dintre cele mai negre perioade din întreaga sa existență, așa că toate pronosticurile (mai ales după catastrofa cu Cehoslovacia) dădeau România drept sigură (și singură) câștigătoare. Numai că turcii au păstrat din echipa umilită la Istanbul un singur jucător – Fevzi.
În rest, o formulă, am putea spune, complet nouă, cu debutanți în Națională. Selecționata noastră, poreclită „echipa ziariștilor”, era alcătuită, la cererea insistentă a presei, pe scheletul echipei „Rapid” (care, acum, orbecăiește prin cotloanele diviziei B…), dar nu lipseau Pârcălab, V. Alexandru și alte câteva prețioase „plombe”, sub privegherea antrenorului petrolist Ilie Oană. Pe vremea aceea, nu prea existau cabine de transmisie, așa că, la Ankara, m-am pomenit așezat, cu microfonul în brațe, în mijlocul tribunei cu turcaleți exuberanți – un vacarm de nedescris, abia îmi auzeam propriul glas… Dar de ce spuneam că istoria se repetă? Fiindcă, deși jucam în deplasare, eram creditați cu superioritate netă și se aproximau doar proporțiile scorului, evident, numai și numai în favoarea noastră. Atunci am auzit pentru întâia oară rotunjită formula parșivă „îi prindem pe contraatac!” Adicătelea, un „ho, că nu dau turcii!” întors pe dos: lasă-i să se năpustească peste noi, îi terminăm pe contraatac. Multă lene ascunde această atât de utilizată formulă – în primul rând, lene de gândire.
De la „îi prindem pe contraatac” ni s-au tras multe (inclusiv, de ce să n-o spunem, și câteva rezultate onorabile), dar până n-om scăpa de pârdalnica mentalitate defetistă a minimului efort tactic, marea performanță mă tem că rămâne de neatins. (După cum s-a văzut la golul doi, de fapt turcii ne-au prins pe contraatac, iar noi n-am izbutit mare lucru în careul advers.) La Ankara, așa de bine i-am „surprins pe contraatac” în 1965, încât am pierdut cu 1-2 și am dat peste cap toate pronosticurile, făcându-l pe Orhan Șeref, președintele Federației de fotbal, să… leșine de bucurie în tribuna oficială! Salvare, oxigen, aplauze pentru suprema dovadă de devotament… Dincolo, însă, de ravagiile acestei tactici de doi bani, să notăm că n-o poți logodi cu o formulă în care aliniezi atacanți calificați întâi de toate pentru truda în marginea careului. Îți trebuie fotbaliști speciali, de viteză și explozie. Pe care, deocamdată, nu-i avem. Cei pe care îi avem o țin tot într-o călcătură tare și-o călcătură moale. „Englezul” Chiricheș a gafat ca niciodată, „tabacherea” Torje a centrat mereu unde nu era nimeni (și nu-i numai vina lui), Marica a dat totul vineri și s-a arătat sfârșit marți, Maxim a crezut că-i loc de fițe când arde gazonul… Nu-l simpatizez deloc pe Pițurcă, dar trebuie să strig „nu trageți în pianist, face și el ce poate!” Ce altceva să spui când două dintre contra candidate te înving acasă cu 1-4 și 0-2 decât că asta-i valoarea fotbalului nostru? Prezența la baraj nu însemna, cum mulți o cred, și calificarea, și dacă, prin cine știe ce șansă, ajungem în grupe, acolo ce-o să facem?
O să-i prindem pe spanioli, pe francezi, pe olandezi, pe contraatac? Păstrându-ne uzul rațiunii și încercând să judecăm drept oricât am sta de strâmb, vedem limpede ce umilințe ne-ar aștepta în confruntarea cu granzii fotbalului mondial. Cu Ungaria, unde au fost în joc și alte mobiluri decât cele pur sportive, am dat totul și, iată, marți, au rămas ambițiile, dar s-a isprăvit benzina. Drept pentru care, în loc să facem noi pressing, l-au făcut turcii. Covaci mi-a spus cândva, rezumând filosofia fotbalului: „arată-mi cum pasezi și-ți spun cât fotbal știi.” Și de pasat am pasat prost, turcii au fost evident mai buni și mai proaspeți, asta e, rămâne pe data viitoare.
Când, fără îndoială, „o să-i prindem pe contraatac”.