Cercetătorul craiovean Tudor Nedelcea a publicat recent o carte substanțială dedicată lui Eminescu, chiar astfel intitulată, „Eminescu”. Sunt luate în discuție chestiuni ce țin mai ales de receptarea creației poetului în dimensiunea ei națională și europeană – o incursiune serioasă, alcătuită temeinic, asupra căreia, probabil, vom reveni. Ținem deocamdată să remarcăm capitolul „O nouă încercare de sacrificare a lui Eminescu”, al cărui punct de pornire îl constituie, desigur, cele șase pagini din revista „Dilema” (nr. 265/1998) ce proclamau ritos „despărțirea de Eminescu” – fiind apoi trecute în revistă și numeroase alte intervenții similare, până în pragul lui 2013.
Aproape la fiecare ne-am referit, de-a lungul anilor, în spațiul acestei rubrici, dar pentru întâia oară le aflăm înmănuncheate într-un „buchet” otrăvit, ce-și revelează deplin nimicnicia și agresivitatea. Fiindcă, desigur, nu-i vorba despre tentativa onorabilă și bine venită de recitire modernă a lui Eminescu spre a-l scoate de sub zodia festivismului găunos, ci de jalnica aliniere a unui pluton de… nimeni, interesat să conteste orice urmă de valoare și interes contemporan al creației „Luceafărului”, fie c-ar fi vorba despre poezie, proză sau prestație gazetărească. Punct ochit, punct lovit: numele necunoscuților combatanți au țâșnit din anonimat, fie și astfel ajungând la o anume notorietate – și, cum se va vedea, nu numai la atât.
Deși fiecare generație și-a avut contestatarii ei, Bogza credea sincer că Eminescu va fi scutit: ”În tinereţea mea, care a fost a unei iconoclastii totale, pe el, nimeni nu l-a tăgăduit. În acea vreme, noi am rostit un rechizitoriu împotriva tuturor, clasici şi contemporani de mare prestigiu, dar pe el, nimeni nu l-a tăgăduit (...) Istoria literară va cunoaşte alte generaţii iconoclaste, eu cred în frumuseţea şi necesitatea generaţiilor iconoclaste, dar pe el, nimeni nu-l va tăgădui.” Aș! Să ne reamintim: un oarecare Cezar Paul Bădescu (?) nu se sfiește să afirme că „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligație școlară lipsită de substanță” (cum se vede, ceea ce școala selectează ca valoare demnă de includere în procesul didactic, adică tocmai vârfurile literaturii române, este… lipsit de substanță!) Același C.P.B.: poetul i se pare „ceva inert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart” (Eminescu… ridicol!) Convinși că aduc „un sănătos aer de prospețime” în receptarea creației poetului, anonimii combatanți se dezlănțuie. Iată-l pe Răzvan Rădulescu (?): „Poezia lui Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înșirați în „Epigonii”. Nu cred că Eminescu este un poet național și universal. Și proza lui Eminescu mă lasă rece. Este sub nivelul minimei lizibilități (…) Părțile epice ale poemelor lui arată la fel de sec ca o carte de telefon.” Un oarecare T.O. Bobe (?) declară fără să clipească: „Astăzi, Eminescu încetează să mai fie perceput sa un scriitor – de va fi fost vreodată.” (!!) Tot el: „Eminescu continuă să stea în poezia română ca un fermoar (…) Întotdeauna când mă gândesc
Te-ntrebi, desigur, dacă tinereii iconoclaști l-au citit într-adevăr pe Eminescu și, mai ales, dacă au avut pregătirea, sensibilitatea și antenele necesare unei asemenea lecturi. Nu cu aceeași bănuială întâmpini aberațiile unor scriitori autentici, luați de val și puși pe demitizare programatică. Iată cum îl vede pe omul-Eminescu Mircea Cărtărescu: ”era deosebit de păros” (?!), „avea platfus la ambele picioare”, „om vagabond de curgeau zdrențele pe el”, „la masă mănâncă cu zgomot”,„nu arăta în nici un fel a poet” etc. etc. – ca și cum toate, de-ar fi adevărate, ar afecta în vreun fel fondul operei „omului deplin al culturii române” (cum îl aprecia C. Noica). Pe lista contestatarilor vehemenți apar, până în 2013, o mulțime de alte nume și n-avem cum trece în revistă, în spațiul acestei rubrici, toate aberațiile de acest calibru, dar se cuvine menționată culmea aberației, posibilă numai în România:
toți criticaștrii de mai sus au fost decorați de președintele Constantinescu cu… Medalia Eminescu!